Anim'est 2010 (3): ziua micilor cadouri

Calupurile de scurt-metraje Mozaic 3 şi 4 sunt mult mai generoase decât bucata a doua (pe care am vizionat-o, parţial, ieri) şi le rezervă un nou răsfăţ celor ce au răbdare să treacă peste unele "buruieni". De altfel, astăzi este şi ziua când m-am îndrăgostit de un scurt regizat de Kunio Katô, The House of Small Cubes. Este vorba despre un bătrân care trăieşte într-o casă mică din largul oceanului, ce devine inundată (apa se tot înalţă) şi este nevoit să se refugieze la nivelul următor, ultimul, mai strâmt decât cel din urmă. Apoi, bătrânul face o imersiune în adâncuri în urma căreia aflăm că a sa casă se întinde mult sub ocean - fiecare etaj, cubic, este mai spaţios cu cât coborâm spre bază şi fiecare a pierit sub apă odată cu anii vârstnicului personaj. De fapt, pe măsură ce se afundă, bătrânul este străbătut de amintiri din viaţa sa de până atunci - căsnicia, tinereţea, copilăria. În final, întors la suprafaţă, nu îi mai rămâne decât să îşi savureze o posibil ultimă masă, în vraja amintirilor: când va urca apa, îl va cuprinde şi pe el. Aceste superbe metafore, apa ca timp şi clădirea ca înaintare în ani, ducându-ne într-un spaţiu din ce în ce mai îngust şi sufocant, nu sunt câtuşi de puţin pretenţioase iar stilul animaţiei, cu contururile sale estompate şi culorile spălăcite, seamănă cu privirea înceţoşată de ani a unui bătrân. Este o mică minunăţie, premiată şi de Academia Americană de Film pentru scurt-metraj de animaţie în 2009.


Din fericire, oferta de "bunătăţi" e vastă. Cei interesaţi de scurt-metraje vor găsi o poveste de dragoste "digitalizată" între doi şoareci (Please Say Something), un minunat filmuleţ despre viaţa de un minut a unei muşte (care bifează, printre altele, în 4 minute de film, sărituri cu coarda elastică, îndrăgostitul, procreatul şi obţinerea celebrităţii),

o fantezie excelentă cu un aer uşor studenţesc, dar non-strident (Voltage),

fiori reci (The Fox Sisters)

sau umor şi ingeniozitate narativă în tradiţie Disney (Brother Benoît).

Aş mai vorbi un pic despre A Lost and Found Box of Human Sensation. Este un frumos şi emoţionant eseu despre o adolescenţă traumatizată - în cazul de faţă, despre un tânăr al cărui tată moare, lăsându-i o neînţelegere profundă în suflet: a oamenilor, a lumii, a propriilor sentimente. Elanul său - revoltat, izolat, masochist - îl duce, cum era de aşteptat, înspre o conglomerare de trăiri şi de experienţe, dar important este că, în cele 15 minute pe care şi le acordă realizatorii, totul are autenticitatea unui portret. Sentimentele pe care le evocă respiră puternic, disperarea nu pare nicio clipă artificioasă. Nu ai senzaţia că pierzi nimic, niciun nerv împuns, nicio trepidaţie emoţională. Vocea naratorului îi aparţine, din nou, lui Morgan Freeman. Glumesc. Îi aparţine lui Ian McKellen, care presară ultima notă distinctivă de care mai avea nevoie filmul lui Stefan Leuchtenberg şi al lui Martin Wallner.

Trecând la lung-metraje, am bifat District al regizorului maghiar Áron Gauder, care preia, suceşte, torturează şi omoară povestea lui Romeo şi a Julietei. Iar când zic suceşte, nu glumesc - o suceşte până când toate fibrele firavului său gâtlej se rup! Să zicem că Romeo, Julieta, Mercutio şi Tybalt (copiii unor delincvenţi dintr-un cartier mărginaş al Budapestei) se întorc în timp prin mezozoic, omoară nişte mamuţi şi îi aruncă la grămadă pentru ca, peste câteva zeci de milioane de ani (adică în prezent) să descopere petrol în curtea lor, cauzând o criză mondială a ţiţeiului, apoi dau afacerea pe mâna părinţilor, sfârşind ura dintre cele două mari clanuri. Şi să zicem că George Bush (nu mă întrebaţi de unde apare şi el) se supără şi răspunde prin bombardarea nucleară a Budapestei, pe care, din păcate, o confundă cu Bucureştiul. Mai sunteţi cu mine?


Dacă da, aş dori să menţionez că iniţial am opus o rezistenţă îndârjită la animaţia stridentă (chipurile actorilor în carne şi oase apar cumva suprapuse peste personaje) şi la acest demers de a masacra opere clasice, care poate părea scandalos-adolescentin, subţirel. Dar dacă te străduieşti să iei filmul după propriile reguli (obscenitate asumată şi obrăznicie miserupistă), e greu să îi mai ţii piept, iar rezistenţa mea a cedat pe la jumătate. Astfel, universul populat de şmecheraşi de cartier, curve, mafioţi şi animat de cântece hip-hop destul de proaste şochează prin 1. non-şalanţă şi 2. ideea că non-şalanţa asta poate corupe chiar şi pe unii aprigi cititori ai lui Shakespeare. Acum, ca să fim sinceri, ecranizări moderne ale pieselor sale clasice s-au mai făcut, aşa că nu vorbim pentru prima oară de "blasfemie" (vezi Romeo + Juliet al lui Baz Luhrmann), dar mai rar asemenea demenţă! Putem lua District şi ca pe o re-interpretare hip-hop (animată) a lui West Side Story, poate un fel de "Bad, Bad Neighborhood Story". De fapt, cred că am şi uitat - despre ce piesă discutam?...