Informaţiile despre filme le găsiţi în înregistrarea video. Mai vreau să adaug ceva ce am uitat să spun data trecută. La conferinţa de presă a juriului mare s-a petrecut inevitabilul: un jurnalist (francez) l-a întrebat pe preşedintele Robert De Niro două lucruri: Are you talking to me? şi Did you fuck my wife?. Robert De Niro l-a întrebat încă o dată pe moderator ce a întrebat jurnalistul, după care s-a aplecat şi a spus în microfon cu un alt citat, în hohotele de râs ale asistentei: I don't think so.
Ce vreau să spun este că citatele se practică în 2011 la Cannes - cu zâmbetul pe buze sau la modul serios. În Restless, Gus Van Sant strecoară la un moment dat pe minute bune nişte acorduri compuse de Danny Elfman care trimit vizibil la muzica lui Carl Orff folosită de Terrence Malick în alt love story trist Badlands. Pentru ca pe urmă să aflu citind un interviu al lui Van Sant că înaintea filmărilor la Restless a făcut aşa cum l-a învăţat Sean Penn că face Malick, adică a tras o dublă fară ca actorii să îşi spună replicile. (E un fel de a ne pregăti pentru The Tree of Life, pe care îl vom vedea luni, 16 mai 2012).
Tot la capitolul citate, dar unele mai puţin reuşite, trec şi ce a făcut Maiwenne în filmul franţuzesc Polisse încercând să copieze stilul documentarist din Entre les murs, iar ca poantă adaug că, la fel ca în anii trecuţi, în toaletele Palatului Festivalului poţi auzi în surdină melodii celebre din filme celebre. Ce onoare să faci pipi pe marşul lui Darth Vader din Star Wars sau pe 2001: A Space Odyssey!
Am vorbit în filmuleţul video, dar aş mai vrea să adaug ceva despre Habemus Papam. Nanni Moretti nu e o persoană religioasă şi, deşi nu a primit acceptul de a filma în Vatican, nu a făcut un film controversat sau defăimător, ci exact filmul unui laic ce se întreabă cum poate un papă să ducă în spate o atât de mare responsabilitate. Până la urmă am putea spune că Habemus Papam rămâne până la final filmul lui Nanni Moretti despre sine şi credinţă pentru că papa, dupa o evadare din Vatican şi două zile petrecute prin Roma, se întoarce şi recunoaşte în faţa mulţimii că nu poate accepta să fie papă, pentru că nu se simte capabil.
A mai fost un singur caz in istorie, acum vreo şapte secole, al unui cardinal care, odată ales, nu a acceptat să fie papă (din motive economice, adică a preferat să facă avere), precum şi câteva cazuri ale unor papi care au demisionat, mai ales ca rezultat al intrigilor politice. Ficţiunea lui Nanni Moretti nu pune în discuţie Biserica Catolică, nu se referă la scandalurile sexuale sau financiare din ultimii ani şi, în ciuda amănuntelor comice (dar nu ironice) referitoare la misterul ce învăluie viaţa prelaţilor din Vatican, e mai degrabă un film despre cum poate rămâne cineva credincios chiar refuzând vrerea Domnului.
Michel Piccoli, care îşi infuzează personajul cu o bunătate şi o simplitate care ţi-l amintesc pe Papa Ioan Paul al II-lea, nu primeşte din partea lui Moretti un personaj foarte bogat, cu foarte multe date. Dar nici nu ar avea nevoie pentru că toată credinţa sa e vizibilă în ochi, în atitudinea sa calmă (când nu are accese de nervi din pricina depresiei), în modestia cu care işi ţine corpul.
Filmul are multe momente comice, reprezentând un răspuns la curiozitatea profanilor despre această cetate ferecată cu şapte lacăte şi arătându-i pe cardinali ca nişte oameni obişnuiţi. Cardinalii fac pasenţe când nu pot dormi, fumează sau iau somnifere, iar psihanalistul devenit prizonierul Vaticanului, personaj interpretat de însuşi Moretti, prin care se încearcă echilibrarea credinţei şi a instituţiei papalităţii cu un alt sprijin al lumii moderne, psihanaliza, provoacă multe momente comice. El modernizează pentru câteva ore Vaticanul, organizând un campionat mondial de volei în care echipele sunt Oceania, America, Europa A, Europa B etc.
Imaginea cardinalilor dându-şi pase peste fileu, filmată cu încetinitorul, nu e un mare moment de cinema, după cum nici altele nu sunt. Dar dacă începi de aici să te întrebi cu ce scop a făcut Nanni Moretti acest film, e un prim pas.
Altfel, Cannes-ul se pare că s-a înnoit în acest an. A înţeles în sfârşit că publicaţiile online contează. Iar Bernardo Bertolucci, care a primit un Palme d'Or omagial la ceremonia de deschidere, a declarat din scaunul cu rotile în care a venit pe scenă că următorul său film îl va face în 3D. Nu pentru că e o superproducţie, dimpotrivă, Io e te va fi foarte intim. Bertolucci, care a mai spus că a văzut Avatar, a întrebat asistenta dacă işi poate imagina cum ar arăta Otto e mezzo al lui Fellini în 3D. Sau filmul lui Ingmar Bergman, Persona.
Pe această surpriză vă las, promiţându-vă şi altele.
Pa,
Iulia
P.S. (În materialul video, numele lui Jean Seberg a fost pronunţat greşit. Cu mii de scuze...)