Pe vremuri, revista 22 avea o rubrică permanentă de cinema, iar aceasta era ţinută de conştiinciosul Laurenţiu Brătan. Dată fiind starea actuală a presei, e de înţeles că 22 nu mai publică decît sporadic articole pe teme de film - în special cu ocazia cîte unei premiere româneşti. Problematic e faptul că, de la o vreme, aceste articole tind să fie semnate de Radu F. Alexandru. Acuma, activitatea scenaristică post-'89 a lui Alexandru o fi sau n-o fi cunoscută în redacţia 22; Omul zilei (1997), Damen tango (2004) şi Second hand (2005), produse ale colaborării lui cu regizorii Dan Piţa, Dinu Tănase şi iarăşi Dan Piţa, or fi sau n-or fi recunoscute acolo drept submediocre - ceea ce, desigur, nu e neapărat un fapt, ci o chestiune de opinie, de judecată estetică supusă (fatalmente) subiectivităţii.
Mai departe, redacţia 22 poate este sau poate nu este la curent cu activitatea prestată de Alexandru în comisiile diferitor concursuri CNC. Că, la concursul din 2004, Alexandru a notat cu 5 scenariul Moartea domnului Lăzărescu (fiind, ce-i drept, mai generos decît colegul de comisie Ioan Cărmăzan), ţine, iarăşi, de subiectivitatea opiniei critice, deşi, ieşind de pe teritoriul opiniei şi intrînd pe acela al faptului verificabil, se observă că, dacă în 2013 avem (cît de cît) o cinematografie românească, asta se datorează, în mare parte, emulaţiei stîrnite de impactul internaţional al lui... Lăzărescu; altfel spus, dacă ar fi fost după cum voia Radu F. Alexandru în 2004, Radu F. Alexandru nu prea ar mai fi avut despre ce să scrie în 2013.
Mai departe: că, la concursul din iarna 2008-2009, Alexandru i-a favorizat pe ex-colaboratorii săi Piţa şi Tănase (cu proiecte care nu s-au materializat în cinematografe nici pînă azi), este, iarăşi, ceva ce ţine de dreptul lui de a avea în continuare o opinie bună despre capacităţile lor; deşi se poate riposta că, fiind vorba despre regizori alături de care Alexandru se înfruptase, în trecut, din bugetul cinematografic, onorabil din partea lui ar fi fost să se recuze din comisie şi să-şi păstreze opiniile pentru sine; după cum ar fi fost onorabil din partea lui să răspundă invitaţiei mele (lansate la vremea aceea) de a-şi argumenta public încrederea în capacităţile unui alt cineast pe care l-a favorizat la concurs - e vorba despre sordid-obscurul (dar abundent finanţatul) Adrian Popovici. În fine, să zicem că şi astea sînt doar opinii.
Din contră, e un fapt că, în recenta sa cronică laudativă la Sunt o babă comunistă, Alexandru nici măcar nu-şi informează corect cititorii cu privire la acţiunea filmului. Conform cronicii lui Alexandru, filmul lui Gulea are meritul de a radiografia "simptomele unei stagnări într-o realitate din care nu am reuşit să scăpăm" (realitatea comunistă), pentru a ne duce la capăt drumul spre "o lume la care aspirăm" (cea capitalistă). Dar oricine a văzut filmul îşi va aminti că fiica "babei comuniste" se întoarce din centrul lumii "la care aspirăm", ruinată de o criză economică declanşată acolo; după cum îşi va aminti de revolta fetei împotriva soţului ei american, o revoltă cu accente alegorice cît casa - colonizata începînd să-şi chestioneze colonizatorul; după cum îşi va aminti că oalele sparte sînt achitate prin contractarea unui împrumut de la un cămătar chinez şi prin autocondamnarea "babei comuniste" la "austeritate" (i.e., sărăcire). Toate astea sînt fapte; ele se petrec în filmul lui Gulea (nu şi în romanul inspirator, publicat de Dan Lungu înainte de declanşarea Crizei). În tot ce s-a scris serios despre această ecranizare (de la cronica lui Andrei Pleşu din Adevărul la cronica lui Mihai Fulger din Observator cultural), a existat un efort de confruntare (fie ea şi ostilă) cu aceste fapte - cu modificările aduse cărţii. E nevoie de malonestitatea intelectuală a unui Radu F. Alexandru pentru a pretinde că ele nu există, pentru a anexa acest film recalcitrant refrenului propagandistic care, în 2013, continuă să blameze vechea ordine (pre-'89) pentru tot ce nu e în regulă cu ordinea actuală.
În deceniul precedent, niciun alt critic nu a comentat cinematografia noastră cu asiduitatea cu care a făcut-o Valerian Sava, săptămînă de săptămînă, în Observator cultural. Niciun matrapazlîc de culise - ocazionat de cine ştie ce şedinţă sau gală de premiere - n-a fost prea neînsemnat pentru el. Adunate pînă acum în două volume (urmează un al treilea), articolele lui Sava îi înarmează pe viitorii istorici de film cu o documentaţie extrem de utilă. Că Radu F. Alexandru se distinge acolo ca unul dintre villain-ii de talie medie ai perioadei, asta nu e o surpriză. Bizar e faptul că Vladimir Tismăneanu e în stare să prefaţeze elogios primul volum al lui Sava (menţionînd inclusiv nedreptăţile făcute lui Cristi Puiu) şi, în acelaşi timp, să includă numele lui Alexandru pe o recentă listă de "valori autentice" din cultura română. Evident că a plasa destinul unui scenariu de Răzvan Rădulescu (absent de pe lista lui Tismăneanu) la cheremul lui Radu F. Alexandru ţine de o aşezare complet horror a valorilor, dar e la fel de adevărat că Rădulescu, spre deosebire de Alexandru, nu s-a distins în ultimii ani în "lupta" anticomunistă. În ceea ce mă priveşte, ţin să mai precizez că raportarea mea la Alexandru nu are nicio legătură cu funcţia lui actuală în PDL; îl atac încă din 2004, cînd era în PNL.