Căutătorii de comori - Night of the Trashbin Treasures la Anim'est, 2013

Cu ceva ani în urmă, când online-ul nu luase avânt şi oamenii încă îşi cumpărau discuri cu muzică (albume piratate se înţelege), ai fi putut să întâlneşti prin barurile din zona Universităţii un tip între două vârste, cu faţă de tocilar, care avea mereu asupra lui o geantă imensă plină cu CD-uri contrafăcute. O bibliotecă muzicală ambulantă, capabilă să-ţi livreze aproape orice informaţie muzicală şi, desigur, orice album.

Mi-am amintit de piratul bibliotecar în timp ce urmăream proiecţia Night of the Trashbin Treasures şi în egală măsură pe regizorul, scenaristul şi performer-ul Michael Helmerhorst. Aceeaşi menire, fizică şi profesională de bibliotecar. Dacă luăm în calcul durata proiecţiei de aproape trei ore, faptul că nu au fost prezentate opere întregi ci extrase, majoritatea destul de scurte, volumul materialului şi munca imensă a bibliotecarului de-abia încep să capete contur. La toate astea trebuie adăugat că, pentru a ajunge la produsul finit, Helmerhorst nu a avut decât un singur criteriu ordonator care să-l ghideze prin uriaşa arhivă acumulată de la începutul animaţiei: notorietatea (de fapt, lipsa ei).

Helmerhorst nu face doar muncă de arhivă, iar Night of the Trashbin Treasures nu e o colecţie aleatoare de filme obscure. Spre deosebire de precedentul său show, Night of the Animated Bad Taste, unde pare că a aplicat dictonul "so bad that it's good", în Night of the Trashbin Treasures se găsesc într-adevăr şi câteva comori, care altfel, ar fi rămas îngropate definitiv. Dintre toate aş menţiona trei, remarcabile nu doar prin originalitatea animaţiei ci şi prin idee: o Godzilla metalică făcută din componentele maşinilor japoneze ieftine atacă S.U.A. în timpul preşedenţiei lui Ronald Reagan, un documentar animat despre persoanele răpite de extratereştri şi animaţia greu digerabilă despre efectele bombelor atomice asupra oraşelor japoneze însoţită de o piesă blues aproape optimistă cântată de însuşi Old Man Atom.

În fine, Michael Helmerhorst nu e doar un bibliotecar cu o busolă destul de exactă care îi indică ce anume merită să fie salvat din coşul de gunoi al animaţiei. Aşa cum am zis de la început, el este regizor, scenarist şi performer. O mare parte din public pare să nu observe (şi poate nici nu e treaba publicului să observe, doar să recepteze) că rolul lui Helmerhorst e covârşitor. În primul rând e vorba de rolul pe care îl interpretează (desigur, personajul poate fi identic cu persoana, dar asta nu înseamnă că nu există interpretare), adică exact bătrânul bibliotecar excentric, mereu pe fază cu rimele deocheate ("things that walk, talk and... do penetrate" ca să dau un singur exemplu) şi comentariile care contextualizează, aproape literare în rotunjimea şi rostirea lor. Helmerhorst nu improvizează, e actor şi scenarist al propriului performance, ba chiar şi scenograf, cu mica lui măsuţă de bibliotecă cu lampă şi sonerie. Înainte de toate însă, Helmerhorst e regizor. Deşi nu pare, rolul lui regizoral e la fel de important ca al unui documentarist care lucrează cu imagini de arhivă şi spune o poveste. Night of the Trashbin Treasures este un film în sine, nu doar o colecţie de filme sau bucăţi de filme făcute de alţii. Helmerhorst e regizor pentru că ordonează şi ierarhizează materialul, creează noi sensuri prin asocierea anumitor filme cu alte filme pe baza criteriilor proprii şi imprimă produsului final ceva ce ţine de natura intrinsecă a cinemaului şi de capacitatea lui de a ţine spectatorul în scaun: ritmul.

Spectatorul vine la acest spectacol atras de natura tabu a animaţiilor, dar este capabil să accepte trei ore de bucăţi disparate de film (unele atât de proaste că sunt bune, altele doar proaste) pentru că Helmerhorst ştie să ritmeze.