Sitges, 2013. Ziua 2. Zombi, documentare şi Michael Cera

Vorbeam ieri en passant despre sistemul draconic pe care organizatorii festivalului l-au rezervat celor cu acreditari. Să aprofundam, dară. Sistemul presupune rezervarea unui loc în sala de cinema, la un anumit film. Pagina pentru rezervări se deschide întotdeauna la ora 7 dimineaţa (cum să vii după un maraton de 2-3 filme care încep în jurul orei 01:00 şi să mai ai şi voinţa de a te trezi la 6:55 pentru a încerca să prinzi loc la un film? Ei bine, uite că trebuie să poţi). Dar chiar şi la 7 fix dacă reuşeşti să te loghezi, să nu te minunezi dacă apuci doar 2-3 filme care să nu aibă deja casa închisă. Cazul meu: nu Green Inferno în seara asta, nu Green Inferno în dimineaţa asta, nu Zero Theorem (dar aici, oricum, nu eram aşa entuziasmat), ciuciu Why Don't You Play in Hell. Dar am reuşit să prind loc la Magic Magic (nu plănuiesc să îmi cer vreodată scuze pentru faptul că Michael Cera nu mă umple de furie).

În orice caz, azi m-am aciuat pe la sala Brigadoon (una din cele 4 săli ale festivalului, singura cu intrare liberă şi singura la care e suficient să te îmbulzeşti un pic ca să intri) şi am văzut două documentare: Birth of the Living Dead al lui Rob Kuhns şi From Romero to Rome. The Rise and Fall of the Italian Zombie Film al lui Calum Waddell, în prezenţa autorului.

Birth of the Living Dead are ca focus principal Night of the Living Dead, opera capitală a lui Romero, un film pe care îl ador nespus (deşi tot Day of the Dead rămâne favoritul meu) şi, într-o maniera destul de stângace şi cu un montaj extrem de chestionabil, discută circumstanţele prin care acest film a prins viaţă. Dacă interviul cu Romero e foarte distractiv si heartwarming, ceilalţi interlocutori sunt acolo doar pentru a umple spaţiu. Nu e chiar un documentar prost, dar nici nu iţi spune altceva decât ceea ce sigur ştiai din alte documentare sau din tona de cărţi existente ce tratează subiectul.

From Romero to Rome, însă, e cam la vreo trei clase peste - e corect dozat (discută multicel pe tema Zombie Flesheaters al magnificului Luio Fulci) şi te ţine cu un rânjet permanent de-a lungul întregii durate. Are şi invitaţi de marcă: Dardano Saccheti, Luigi Cozzi si Ruggero Deodato. E plin de anecdote şi de filme nesperate - Burial Ground, Virus, Erotic Nights of the Living Dead! Deşi pare a fi un extra de pe un bluray - trebuie să verific acasă blurayul cu Zombie Flesheaters - e clar că a fost făcut cu mare dragoste.

Continuând cu zombi, azi a fost Zombiewalk-ul. Cum aveam de văzut un film mai pe seară, am asistat doar la cozile imense de viitori ne-morţi ce aşteptau machiajul. Nu am vrut să mă implic deoarece nu doream să îi eclipsez cu acting skill-urile mele învăţate dintr-o scenă simpatică din Shaun of the Dead. Am aruncat un ochi şi m-am dus la shopping de filme şi cărţi.

Apoi - Michal Cera şi Juno Temple în Magic Magic, film din competiţie. Cum de e în competiţie nu ştiu. Nu că ar fi un film prost, în niciun caz, însă e thriller şi e parte dintr-o secţiune în care există A Field in England (Ben Wheatley e de ceva vreme unul din regizorii noi la care mă entuziasmez extrem), Europa Report sau Upstream Color. Sau chiar We Are What We Are şi The Green Inferno (pe care îl voi vedea mâine, deşi nu sunt nici pe departe fan Eli Roth, singurul său film valabil rămânând, în continuare, Cabin Fever).

Mai degrabă un simulacru de thriller decât orice altceva, Magic Magic o aruncă pe Juno Temple în mijlocul unui grup de prieteni, undeva prin Chile. Personajul ei, Alicia, e doldora de paranoia, psihoze, bagaj emoţional şi tuşe schizofrenice. Grupul de prieteni e alcătuit din Brink (un Michael Cera care reuşeşte şi de data asta să se joace pe el însuşi, cu diferenţa că aici e eminamente slinos, creepy şi mai vulgar ca niciodată), Sara (ce dispare la un moment dat pentru a rezolva o "problemă cu facultatea" - adică să avorteze), Barbara (o tipă de genul uptight bitch) şi Augustin (prietenul Sarei, mai degrabă cantitate neglijabilă, folosit mai mult pentru a fi ţinta concupiscenţei secrete a lui Brink). Pe măsură ce jocurile şi tachinările se înteţesc, Alicia se cufundă din ce în ce mai mult într-un fel de schizofrenie, dându-i lui Juno Temple posibilitatea (încă o dată) de a-şi etala mega-talentul său. Filmul este plin de umor - Michael Cera vorbind în spaniolă, psihozele Aliciei legate de ameninţarea cu monta unui câine - însă, undeva în al treilea act, îşi pierde complet nervul umoristic şi se transformă într-un studiu despre nevroze şi paranoia. Finalul e magistral şi, reflectând post-film, poate ar fi trebuit să mă aştept la el, însă, pe moment am fost foarte plăcut surprins. Nu e un film de văzut şi a doua oară, dar aceasta primă şi unică vizionare a mers la ţintă.