La început nu am înţeles exact ce se întâmplă şi a durat un pic să mă obişnuiesc cu supratitrarea (spectacolul e în maghiară). Mi-am dat seama că nu pot repeta şmecheria de la Însemnările unui nebun, să ştiu vorba actorului înainte ca ea să fie rostită. După ce m-am obişnuit cu supratitrarea şi mi-am tras sufletul am fost înghiţit de spectacol.
Harpagon este un bătrân care respiră bani. Mănâncă bani. Bea bani. Merge pe bani. Se încălzeşte în bani. Iubeşte banii. Scopul lui, banii. Trecutul lui, banii. Visul lui, da, banii. Pare că singurul defect al personajului este ipohondria. Este înconjurat de flacoane, pastile şi pastiluţe. Drama bătrânului? Este sărac... Trăieşte ca un om al străzii în vila sa, modestă de altfel, flămânzindu-şi caii, slugile şi copii. Fiind o lume guvernată de Ban, toţi vor să profite de sărmanul şi neînţelesul Harpagon. Dar bătrânul nu se lasă. Este tare, puternic, demn, viu şi luptă pentru a-şi căsătorii copii cu oameni care să îi merite, în condiţii optime. Să primească zestre şi să scape de fiul Cleante şi fiica Elise. Dar el, tată bun şi drăgăstos, le doreşte un trai fără griji îngeraşilor săi, orfani de mamă, săracii. Urmărindu-l pe Ban toată viaţa, pentru binele celorlalţi, evident, Harpagon putrezeşte. Doar mirosul, atingerea sau auzul lui Ban îl mai înfloreşte pe acest biet muribund.
Regizorul Bocsárdi László reuşeşte să surprindă admirabil amestecul de mahala în high-life sau high-life-ul în mahala... sau... Nu, sigur mai există o diferenţă între ele. Modernitatea şi pliabilitatea textului lui Molière, scris în urmă cu 345 de ani, la societatea contemporană este cea mai bună dovadă a geniului dramaturgului francez, pe de o parte, şi măiestria vrăjitorească a regizorului Bocsárdi. Venus de Milo este folosită pe post de lampă, pentru a nu trezi suspiciunea vecinilor. Spiritele sunt plăpânde, dar contextul, anturajul, situaţia le face să se lupte pentru bani, care repet, nu sunt pentru ei. În fuga după misteriosul Ban, care se tot ascunde, mai apar pe ici, pe acolo, trufia, ipocrizia, şarlatania, răutatea, ura şi altele, dar toate stau sub umbrela binelui şi altruismului. Mai sunt câteva momente în care personajele au urme de animale sălbatice, dominate de instinct. Ce să-i faci dacă Ban nu apare?
În lumea aceasta a unui Becali zgârcit (mă scuz pentru referinţa puţin culturală) vorbele sunt spurcate şi ascuţite. Doar când dragostea sinceră apare şi căutarea lui Ban dispare (pentru că nici măcar oamenii lipsiţi de scrupule nu scapă de asta!!!), vorbele sunt date prin miere. Fără venin. Şi se luptă! Copiii se luptă şi se zbat în lumea aceasta care nu e pentru ei şi înving! Şi sinceritatea apare, minciuna dispare, măcar pentru o vreme. Actorii sunt tineri, frumoşi, iar spectacolul pe care îl construiesc este formidabil. S-au distrat pe scenă, cu măsură, au jucat cu pasiune şi cu sinceritate. Energia şi bucuria pe care au avut-o când erau pe scenă au inundat sala şi publicul a mulţumit în minute întregi de aplauze. Până şi muzica m-a gâdilat, iar eu m-am lăsat dus pe un râu de râs. Comedia celor de la Sfântu Gheorghe este printre cele mai bune şi frumoase comedii la care am avut onoarea să particip.
Festivalul Naţional de Teatru 2013 continuă, iar sălile vă aşteaptă. E de bine. Ne vedem la teatru!