Sitges, 2013. Ziua 4. Răzbunare, viziune şi Sisters of Mercy

Dacă ziua 3 a Sitgesului 2013 a fost o zi care m-a adus parţial la auto-trepanare şi care mi-a ameninţat potenţiala senectute cinematografică din motive de Green Inferno, ziua 4 a fost un adevărat succes: film spaniol, film coreean, documentar, film britanic, toate având ceva special şi, mai ales, niciunul nu m-a înfuriat.

Film spaniol, deci. Adică, Los Inocentes, un tribut surprinzător de simpatic adus slasherelor, acel subgen de horror care făcea furori în anii '80 şi pe care, personal, îl am foarte la inimă. Los Inocentes nu este un efort de grup, ci unul de supra-grup: 12 persoane au lucrat la regia filmului şi cam tot atâtea la scenariu. Grupul de regizori e alcătuit din membrii unei şcoli de producţie de film (din câte am înţeles) numită ESCAC. Titlul filmului e cel care dă cheia: El dia de los Inocentes fiind ziua în care se sărbătoresc toţi infanţii masacraţi de Irod şi în care oamenii îşi fac unii altora diferite păcăleli şi giumbuşlucuri. Adică un fel de 1 aprilie, cu diferenţa că Dia de los Inocentes se sărbătoreşte pe 28 decembrie. Evident, în film, cineva o păţeşte grav cu ocazia acestei zile: un puber nătăfleţ ce pică victima unei păcăleli ce are un final fatal (individul moare prăjit în camera boilerelor din pensiunea 12 Colinas). Ani mai târziu, un grup de, cum altfel, adolescenţi poposeşte în această pensiune abandonată. Evident, încep să moară pe capete. Cine-i omoară? E adolescentul mort care-şi doreşte răzbunarea? Sau e altceva la mijloc? Pentru cine a văzut Friday the 13th, originalul, e evident cine e killer-ul.

Los Inocentes se joacă foarte mult de-a omagiul: avem the final girl (dar nu doresc să vă stric finalul), avem personaje împrumutate de prin alte filme (cum ar fi tipul care le tot joacă feste, împrumutat din Friday the 13th Part 3) şi nişte morţi destul de impresionante şi implauzibile. Este, totuşi, extrem de distractiv şi de susţinut ca ritm şi are un final parcă împrumutat din Night of the Living Dead (şi am jurat că nu dau spoilere!).

Următorul film văzut a fost un documentar numit Persistence of Vision, despre marele animator Richard Williams (Who Framed Roger Rabbit printre multe altele) şi despre munca sisifică întreprinsă de studioul său de animaţie, muncă sisifică ce s-ar fi tradus prin unul dintre cele mai fascinante filme de animaţie: The Thief and the Cobbler (doar unul din multitudinea de titluri pe care acest film le-a avut). Documentarul scoate la iveală încăpăţânarea, munca asiduă, dar şi viziunea genială a acestui om care refuză, în ziua de azi, să discute deschis despre filmul său pierdut la care a lucrat câteva zeci de ani (printr-o serie de circumstanţe, filmul a fost lansat după ce Warner Bros l-a mătrăşit complet, i-a adăugat şi eliminat secvenţe şi cântece). Înduioşător şi impresionant, documentarul e numai bun de văzut la pachet cu un alt documentar: Sweatbox, despre cum studiourile Disney au transformat complet filmul The Emperor's New Groove (ah, ce film ar fi putut să fie!).

Un film coreean apoi, foarte grunjos, incomod şi inegal, despre răzbunare. Prin intermediul unei naraţiuni fragmentare şi fragmentate, spartă în bucăţi ce sar prin linia temporală (un fel de puzzle, să zicem), Azooma e un rape-revenge movie cu un final fantastic. Problema e cu ce se întâmplă până la acel final.

Fiica Azoomei, în vârstă de 10 ani, este violată într-o după-masă. Azooma se chinuie să îl găsească pe cel responsabil pentru a-l face să plătească. Prin intermediul naraţiunii dislocate, suntem târâţi prin tot travaliul dânsei: incompetenţa poliţiei, indiferenţa tatălui fiicei sale şi, în general, suntem martorii unei societăţi ce se mulţumeşte să trateze totul cu superficialitate. La sfârşit, Azooma obţine ceea ce doreşte cu ardoare, însă, personajul ei se transformă radical şi destul de incoerent: dintr-o mamă disperată, devine o dezaxată ce se răzbună nu numai pe pedofil ci şi pe tatăl fiicei sale (de care era despărţită). Finalul e fantastic (şi s-a lăsat cu multe urlete în sală), însă întunecimea pe care o capătă personajul e greu digerabilă.

Seara s-a încheiat cu World's End, unul din filmele pe care ţineam musai să le văd pe ditamai ecranul. Partea a treia din trilogia Cornetto, World's End îi reuneşte pe Simon Pegg şi pe Nick Frost, cu tot cu Edgar Wright la cârma filmului. Pe lângă Simon Pegg şi Nick Frost îi avem şi pe Martin Freeman, Paddy Considine, Eddie Marsam, Pierce Brosnan şi Rosamund Pike. Toţi converg spre un sfârşit al lumii dement şi amuzant ce, însă, nu se ridică la înălţimea inegalabilului Shaun of the Dead. Să fim înţeleşi: povestea grupului de prieteni ce încearcă să treacă prin toate pub-urile din orăşelul în care şi-au trăit adolescenţa nu este deloc rea, din contră. Filmul e plin de umor, de muzică excelentă (prea puţin Sisters of Mercy, însă), de bătăi cu roboţi ce nu sunt roboţi, de Simon Pegg în rolul unui loser ce se ţine cu dinţii de adolescenţa sa trecută, de Nick Frost în rol de avocat scorţos etc., însă îi lipseşte ceva şi acel ceva cred că e dragostea cu care a fost insuflat Shaun of the Dead. În orice caz, m-am distrat enorm cu filmul şi e undeva în topul meu 2013, dar nimic (nici măcar Hot Fuzz) nu poate detrona colosul zombificat numit Shaun of the Dead.