După Gâlcevile din Chioggia şi Cinci nuanţe de negru, ziua de 24 august 2014 continuă cu masa de la Conciato, care a însemnat părerile avizate şi vii ale lui Arcadie (Rusu) asupra dansului contemporan, energia Mirei (Sfura) care povesteşte, chiar dacă obosită şi cu telefonul lângă ea tot timpul ca să fie pe fază, câte ceva despre munca unui PR de la Ideo Ideis. Plus o adorabilă pisică satisfăcută de bucăţelele de carne din salata mea. Mă uit la Răzvan (Penescu) cu puţină invidie, pentru că relaxarea lui îl face să pară cu atâta naturaleţe unul de-al casei. Ştiam asta de când îl cunosc şi pe el, dar până nu vezi la faţa locului sclipirea din ochii celor obişnuiţi deja cu atmosfera locului, nu poţi să ai o idee exactă despre ce înseamnă să aparţii, trup şi suflet, familiei Ideo Ideis. Am înţeles din prima jumătate de oră a contactului cu Festivalul că toţi cei de aici sunt minunaţi. Însă dorinţa mea, până spre ultima parte a zilei, este să mă bucur de aceşti oameni amabili şi prietenoşi rămânând invizibilă sub gluga fermecată a lui Sigfried, dacă s-ar putea.
În spectacolul de la ora 16.30 al trupei Gong din Roman nu apar niciun fel de glugi, ci nişte basmale şi căciuli tradiţionale. Satul electronic, cu un scenariu de Valeriu Butulescu şi regizat de Cătălina Bostan şi Vlad Ianuş, nu este, din fericire, tocmai ce pare din prezentare: "Ei au cioban electronic, farfurie supersonică, telescop de studiat vremea, iar preocupările lor ştiinţifice tind să disloce întregul fond spiritual al spaţiului mioritic." Spectacolul pus la cale de Xenia Bălan, Roxana Buzău, Daria Rusu, Teodora Ţuţuianu, Sergiu Ursache, Eduard Mihoc, Eduard Guguianu şi Andrei Damian se ţine departe de o apologie sterilă a cadrelor bucolice şi de avetismentele lipsite de verosimilitate asupra pericolelor (post)modernităţii. Mai degrabă s-ar părea că pe copii îi încântă şi amuză ideea unei supertehnologii implementate într-un nucleu rural. Nu cred că s-au concentrat pe vreo morală şi bine au făcut. Şi-au trăit, pur şi simplu, plăcerea jocului. Şi a deliciosului lor accent moldovesc care a însemnat o parte consistentă a umorului din Satul electronic.
După spectacolele de teatru tânăr, mă întâlnesc cu Lenuş, care e înconjurată de câţiva băieţi din Atelierul de teatru de la Botoşani. Probabil că stau pe lângă ea ca să mai pună la punct câte ceva pentru spectacolul lor din ziua următoare. Sau poate, pur şi simplu, ca să se încarce de prezenţa ei magnetizantă. Lenuş, discretă şi modestă, ar putea să se prezinte pompos drept Lenuş Teodora Moraru, actriţă a Teatrului "Mihai Eminescu" din Botoşani şi coordonatoare de ani buni a efervescentei trupe de tineri actori. Şi să îmi înşire succesele ei personale la care se adaugă toate victoriile deja legendare cu Atelierul de teatru. În schimb, îmi vorbeşte despre cum implicarea ei directă e din ce în ce mai mică, ajutându-i pe copii nu prin furnizarea de indicaţii, ci prin ajutorul pe care îl oferă de pe margine pentru ca adolescenţii să se descopere singuri şi să-şi construiască perspectivele teatrale din ce în ce mai independenţi. Mă fascinează tot ce spune, dar sunt convinsă că e o metaforă. Failure. A doua zi, după ampiticipecreier.com, îmi dau seama că nu a fost deloc aşa. Dar despre asta, într-un viitor episod.
Spre sfârşitul zilei de 24 august 2014, îmi dau seama că la Ideo Ideis am râs mai mult decât mi-am permis vreodată să râd într-o singură zi. Dar există şi pentru asta o soluţie! Pe la zece seara, Arcadie Rusu proiectează la Casa de Cultură două filme de dans contemporan, amândouă semnate de compania britanică DV8 Physical Theatre. Primul film este Strange Fish (1993), care începe cu o compoziţie bântuitoare a lui Jocelyn Pook, preluată de Stanley Kubrick în Eyes Wide Shut. Avem o biserică medievală, atmosferă dark, fiori, contorsiuni viscerale şi nişte feţe chinuite. Regina emo din mine care se ascunde sub (inevitabila) pălărie de hipster freamătă de bucurie că după atâta râs vine şi the real thing. Când încep să visez la un carnagiu marca Jan Fabre, descopăr că Strange Fish e exclusiv sinistru şi sângeros în aceeaşi măsură în care sunt şi eu numai hipster, adică puţin spre deloc :) Următorul film, The Cost of Living, este un fel galerie ceva mai umană şi empatică a unor imagini desprinse din viaţa aparent banală a oamenilor obişnuiţi sau cu dizabilităţi. Nu la fel de provocator ca Strange Fish, dar îmi aduce aminte că mi-e dor mare.
Regina emo ar fi vrut să se mai alimenteze cu ceva imaginar cvasi-medieval, dar nu a putut să plece spre hotel cu tabloul ăsta în cap. Pentru că, pe drumul spre Hotel Parc, se aud câţiva adolescenţi Ideo Ideis veseli şi extrem de vocali. Cine îşi planifică depresii şi festinuri cinice pe durata Festivalului ar face bine să le mai amâne înspre toamnă. Pentru că aici chiar şi Jan Fabre şi Kubrick ar putea să facă bancuri pe bandă rulantă. Cu sau fără pălăria de hipster.
I heart Ideo Ideis!
Descarcă programul festivalului Ideo Ideis, 2014 aici..