Inima, cu bătăile ei, ne aplaudă existenţa (Lucian Blaga)
Pentru secolul XXI, care ne-a acaparat existenţa de peste un deceniu şi jumătate, sincretismul artelor a devenit aproape un loc comun al multor manifestări care încearcă să radiografieze complexitatea potenţialelor interrelaţii ale diverselor domenii culturale. Autorii diferitelor segmente artistice speculează capacitatea diverselor combinaţii mai mult sau mai puţin previzibile dintre muzică şi literatură, pictură şi dans, teatru şi expresie cinematografică, de a-şi reflecta reciproc semnificaţiile în sintagme de împrumut, formând baza interactivă a unui program comun, ce re-creează alte niveluri spectaculare.
În lumina considerentelor deja expuse, invitaţia de a participa la vernisajul expoziţiei tinerei Dalina Bădescu (din sala "Irina Nicolau" a Muzeului Naţional al Ţăranului Român), proiectat să se încheie cu un concert cameral al ansamblului Archaeus, ar fi putut prinde conturul unui act artistic déjà-vu. Şi totuşi, evenimentul în sine şi-a marcat unicitatea prin însăşi tematica tablourilor expuse, sub titulatura incitantă de EKG (!)
"Inima - care este prinţul trupului uman - trebuie să comunice cu corpul; bătăile ei transmit şi primesc informaţii de la întregul organism, comunicându-le apoi către exterior prin ritmicitatea aceloraşi bătăi", afirma primul dintre invitaţii serii de 10 martie, prof. univ. dr. Eduard Apetrei, uimit să constate că şi electrocardiograma (tradusă ca mod al inimii de a transmite către exterior semnele bolii) poate fi elogiată prin artă.
Fiecare imagine-tablou a Dalinei Bădescu, însoţită de un text literar propriu, anume destinat acestei comuniuni inter-artistice, într-adevăr impresionează prin forţa ei particulară de sugestie, ce rezidă în dimensionarea intuitivă a componentelor desenului propriu-zis ale cărui linii se armonizează prin amprenta combinaţiilor coloristice explozive, generatoare de alte noi semnificaţii. În opinia celui de-al doilea invitat, criticul de artă Pavel Şuşară, "temperamentul tinerei este ţuculescian, cu o spontaneitate remarcabilă", toate aceste obiecte părând "a fi făcute dintr-o singură suflare, dintr-o explozie de transfer energetic dinspre interior către exterior".
În ideea de a oferi un posibil suport sonor acestui flux vizual de energie, maestrul Liviu Dănceanu şi atelierul de muzică contemporană Archaeus (pe care compozitorul l-a ghidat permanent în decursul celor peste trei decenii de la înfiinţarea acestuia) şi-au dorit să creeze condiţiile unui mini-spectacol sinestezic printr-un concept ce s-a suprapus perfect conglomeratului imagistic asumat de tânăra artistă la graniţa dintre realul concret, argumentat ştiinţific, şi percepţia subiectivă a realităţii interioare, intime. Şi, pentru ca muzica să dea viaţă acestui concept, infuzându-l cu suportul unor sonorităţi adecvate, Anca Vartolomei (violoncel), Marius Lăcraru (vioară), Dorin Gliga (oboi), Ion Nedelciu (clarinet), Şerban Novac (fagot) şi Sorin Rotaru (percuţie) au ales să interpreteze trei lucrări "din inimile" unor compozitori români, circumscrise unei tematici adiacente, esenţiale, la rândul său, pentru universul sunetelor: prim-planul parametrului Ritmic.
Şi da, investind virtual inima cu proprietăţile unui "măsurător" temporal al organismului, Ceasurile Doinei Rotaru au funcţionat impecabil în demersul lor firesc de jalonare a curgerii implacabile, până când bătăile s-au defazat şi peste ele s-au suprapus (până la anihilare totală) secvenţe heterofonice rubato quasi-improvizatorice, cu iz incantatoriu, glissando-uri de bocet pe care s-au grefat, treptat, din nou microstructuri pulsatorii; revigorate aparent pentru a readuce în discuţie trecerea Timpului, dar într-o oarecare "dezordine" care ar puncta tulburările evolutive de stare prin tentativa de a juxtapune ritmicităţi variate în tempouri variate, "ceasurile" îşi destramă consistenţa către final, în timp ce ascensiunea melodică spre registrul acut mai este susţinută doar de pulsaţia suavă a glockenspiel-ului ce se va stinge şi ea, creionând traiectoria către neant.
Mai puţin ramificată gestual, Tahicardia lui Liviu Dănceanu, cu un incipit bazat tot pe pulsaţii în care fiecare instrument "îmbracă" haina unui anumit personaj microstructural, aduce direct în atenţie tipologia dezechilibrului agogic, a dez-acordării ritmice până la expiraţia finală a tuturor instrumentiştilor, simbolizând "ieşirea din scenă", treptată, a fiecăruia.
În sfârşit, Diffractions brisées de Horia Şurianu, relevând predominanţa elementului ritmic unificator (susţinut, în diferite ipostaze timbrale, de către ansamblul percuţiei) în faţa sintaxei heterofonice orientate către libertatea rubato-ului, se concentrează asupra acestui factor de atracţie care "convinge" subtil celelalte instrumente să-l adopte pe nesimţite în evoluţia lor. Încercarea acestora de a "evada" individual către expresia unor durate ce par aleatorii se încheie, în fapt, cu restabilirea unei comuniuni ritmico-melodice, această armonizare atrăgând după sine o anume perspectivă apoteotică a victoriei Ritmului asupra celorlalţi parametri.
Dincolo de incitantul titlu al acestui program muzical descris sumar în rândurile anterioare: Tahicardii, stenturi, bypassuri, ca o concluzie asupra întregului eveniment, remarcabilă mi s-a părut comunicarea dintre trimiterile abstracte ale tablourilor (şi ale scurtelor - dar extrem de profunde - texte însoţitoare) către o viziune poematică asupra perisabilităţii destinului uman şi proiecţia "electrocardiogramei" sonore a formaţiei Archaeus. Arhitecturând complementar trăirile interioare ale fizionomiilor non-convenţionale descrise în acest rendez-vous pictural cu pulsul vieţii, muzica "Archeilor" a reevaluat semnificaţiile discursului plastic, oferind totodată şi spectatorilor bucuria de a aprecia acest creuzet artistic insolit, în care culoarea şi sunetul se unesc prin ritm - însăşi esenţa nepreţuită a existenţei.
Foto: Marius Vâjoaica şi Claudiu Victor Gheorghiu.