Studii: U.N.A.T.C. Bucureşti, secţia Actorie, promoţia 2012, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secţiunea Individual, cu Sonată după Shakespeare (texte din piesa Romeo şi Julieta şi Sonetul 66 de William Shakespeare)
Rareş Tileagă: Cine este Alina?
Alina Petrică: E o fată, aproape femeie, o actriţă care cântă şi dansează, care vrea copii, carieră şi călătorii. Dacă aş vedea-o, i-aş spune că-i urez succes.
R.T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, şi cum îl vezi acum?
A.P.: Înainte de facultate, îl vedeam ca ceva fără de care n-aş şti ce să fac. Acum, la câţiva ani buni de la facultate, nu s-a schimbat nimic. Prin teatru descopăr lumea din mine şi din afara mea, şi parcă totul e mai uşor, în felul ăsta.
R.T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriţă, în cel mai bun sens.
A.P.: Ştefan Lupu.
R.T.: Povesteşte, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ţi s-a întâmplat, ca actriţă.
A.P.: Eu şi alte patru maimuţe actriţe, în frunte cu minunatul Răzvan Mazilu, la 10 dimineaţa, chiori de somn, am urcat nu ştiu câte etaje într-unul din turnurile din Piaţa Victoriei. Urma să cântăm, la boxe de laptop, trei piese din West Side Story, cu ocazia aniversării unei doamne de la o anumită bancă. Ţin minte, când eram la ea în birou, că abia puteam auzi negativul, iar pe părţile de instrumental unde aveam coregrafie, neavând loc să dansăm, am început să râdem cu lacrimi (ei credeau că ne distrăm, dar de fapt noi eram îngrozite). Dar, la cât de fain a fost spectacolul ăla, am zis că l-am cânta şi la metrou, numai să-l mai jucăm o dată... În plus, oamenii care ne-au ascultat atunci chiar erau impresionaţi de gest.
R.T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
A.P.: Contează. Mult. Pentru ei joc. Mereu îmi doresc să fie bine, să îmi fac treaba cât pot de bine, ca să las în urmă ceva, un gând, o idee, măcar un zâmbet. Cred că teatrul vindecă. Pe mine sigur mă vindecă.
R.T.: Crezi în aplauze?
A.P.: Da şi nu. Eu, ca spectator, mă comport diferit. Nu ştiu de ce anume depinde. Am văzut spectacole după care eram atât de marcată, încât nu puteam să aplaud deloc; preferam să mă uit la actori şi să zâmbesc, sau să plâng ca toanta. La altele mai aveam puţin şi urcam pe scenă de fericire, aplaudând şi ovaţionând. Dar, după fiecare spectacol care nu a fost pe gustul meu, am aplaudat, în primul rând pentru că ştiu că nu-i uşor să urci acolo şi să faci ce faci. Tocmai de asta nu ştiu ce să cred despre aplauzele pe care le primesc pe scenă, pentru că totul e atât de subiectiv... Prefer să mă bucur de faptul că am fost pe scenă, că am avut public şi că fac ce iubesc.
R.T.: Cât de mare este distanţa între ceea ce visezi să faci şi ceea ce faci acum?
A.P.: Scade sau creşte de la zi la zi. Azi joc sau răspund la un interviu, sau am o şedinţă foto, şi atunci lucrurile astea mă fac extrem de bucuroasă, de recunoscătoare că îmi fac meseria. Mâine s-ar putea să pierd o probă, să nu mă caute nimeni, să se anuleze vreun spectacol şi atunci să mă simt în pierdere, să stagnez... Şi de cele mai multe ori asta m-a făcut să muncesc şi mai mult, şi mai, şi mai, şi tot aşa.
R.T.: Ce îţi place în teatrul românesc?
A.P.: Sunt actori buni, regizori faini, oameni, artişti care luptă pentru visele lor şi care oferă speranţa nemuririi artei, pentru că fără am fi mult mai puţin... Dar asta cred că e peste tot, nu numai în România.
R.T.: Ce te dezamăgeşte în teatrul românesc?
A.P.: Nu ştiu dacă mă dezamăgeşte ceva. Cred însă că sistemul cu siguranţă îi dăunează teatrului, care, în consecinţă, poate avea grave tulburări de comportament.
R.T.: Ce importanţă are pentru tine critica?
A.P.: Are şi n-are, fix ca aplauzele. Suntem diferiţi, suntem subiectivi, suntem oameni, fiecare din noi caută ceva, altceva. Deci, vreau să ştiu ce crezi despre mine. Sunt curioasă în primul rând, dacă mă şi lauzi e şi mai bine, pentru că avem nevoie de aripi. Dar e bine atâta timp cât nu-mi face rău. Dacă ajung să vreau numai laude, atunci am o problemă... E ca şi cu zahărul: e bine, dar cu moderaţie, să nu dau în diabet. În acelaşi timp, e bine din când în când să mă mai şi tragă cineva de urechi. Numai să nu cred chiar tot ce zice, că altfel mă las de meserie, sau ajung să o fac cu frică... E nevoie şi aici de un echilibru, pe care şi-l face fiecare, după propriu-i suflet.
R.T.: Ce citeşti?
A.P.: După minunata experienţă teatrală de la Castelul Macea, Academia Itinerantă condusă de domnul Andrei Şerban, am pus mâna pe Munca actorului cu sine însuşi, de Stanislavski. După lecturile şi dezbaterile de acolo, mi-am dat seama că e cazul să revin la teatrul teoretizat.
R.T.: Ce altceva, în afară de teatru, îţi ocupă mintea în fiecare zi?
A.P.: Casa, piaţa, facturile, pisicile, iubitul meu, părinţii mei, poate nişte sandale noi, filme, Dumnezeu, jazz, "oare am pus un pic pe mine?", HOP-ul de vara asta, "vreau să mă văd cu oamenii mei dragi", "mi-e dor de mare". Şi multe altele, nu neapărat în ordinea asta.
R.T.: De ce lucruri te temi, ca actriţă?
A.P.: Să ajung să fac asta numai pentru că nu aş putea face altceva, nu pentru că nu-mi doresc să fac altceva. Să ajung să nu mai tremur de bucurie înainte de spectacol, sau de un proiect nou, sau de un casting. Să ajung să fiu rea, să nu-mi pese, să fie cum o fi. Nu. Nu vreau asta. Mai ales că sunt aproape sigură că aş putea face atâtea alte lucruri grozave, aş putea alege atâtea alte meserii. Dar nu, eu asta vreau cel mai mult acum.
R.T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simţi vie.
A.P.: Tot ce-am spus mai sus, doar că în varianta pozitivă. Când se apropie premiera şi abia respir, dar totuşi respir, deci sunt vie. Când cunosc un om mare de teatru, de care mă îndrăgostesc profund, artistic vorbind, deci sunt vie. Când am parte de momentele alea de iubire pură, unice şi irepetabile, când simţi că-ţi sclipesc ochii-n cap, deci sunt vie. Când mă simt protejată şi totodată recunoscătoare pentru lumina pe care o văd, deci sunt vie. Şi muuulte alte lucruri. De fapt, toate lucrurile bune din viaţa mea, chiar şi alea mai puţin bune, pentru că din toate învăţ câte ceva.
R.T.: Ce înseamnă pentru tine expresia "să dai din coate"?
A.P.: Să munceşti, să exersezi, să rişti, să te lupţi cu tine. Când ţi se spune că eşti bun, să munceşti şi mai tare. Când ţi se spune că nu eşti suficient de bun, să ai curaj s-o iei de la capăt şi să demonstrezi contrariul.
R.T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
A.P.: Dacă asta vrea, asta să facă.
R.T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
A.P.: Tim Burton. Dar deja a făcut double trouble cu Alice in Wonderland.
R.T.: Cum înţelegi succesul?
A.P.: Dacă seara în pat, poţi închide ochii, mulţumit de cine şi ce eşti, iar dimineaţa te trezeşti la fel, atunci eşti un om de succes... Dar asta nu înseamnă să nu mai dai din coate, în continuare.
R.T.: Când ai început să te gândeşti serios la teatru? Şi, mai ales, de ce?
A.P.: De copil. De când am început, dintr-o nevoie de joacă, nişte cursuri de actorie în clasa a patra, de atunci nu ştiu să fi avut pauză. Pur şi simplu pe parcursul dezvoltării mele mi-a fost din ce în ce mai clar că asta îmi doresc să fac.
R.T.: Spuneai, într-un interviu din 2015, că "mi-ar plăcea să-l duc la mare, să stăm întinşi pe nisip, sub soare, ore în şir şi să povestim câte şi mai câte...", referindu-te la Hamlet, personajul care atunci, în 2015, te atrăgea cel mai mult. Cum vezi acum personajul tău preferat? Ce ai face cu el?
A.P.: Metafora asta n-aş schimba-o. Iar de mare tot mi-e dor, aşa că...
R.T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, având deja experienţa participării din 2015, când spuneai că HOP-ul e o "trambulină"?
A.P.: Participarea din 2015 chiar a fost o trambulină pentru mulţi dintre noi. Cred asta în continuare despre HOP, pentru că aici am ocazia să-mi cunosc generaţia, să fim puşi la încercare împreună, să putem lega conexiuni după, să ne placă sau nu unora de ceilalţi, să ne conştientizăm actualul teatru debutant românesc. E minunat că datorită HOP-ului se poate întâmpla asta, adică să-ţi cunoşti la cald colegii din mai multe colţuri ale ţării. De aici încolo poţi lua nişte decizii, poţi schimba ceva sau poţi aprofunda altceva, poţi fi văzut sau poţi fi ajutat să creşti. Am nevoie să îmi cunosc generaţia, să înţeleg ce se întâmplă cu noi şi ce e de făcut, ca să putem creşte împreună, să ducem mai departe teatrul românesc. Cumva ăsta ar fi unul dintre marile scopuri: să ne unim, să învăţăm a ne accepta, să ne cunoaştem, să vrem să lucrăm împreună, iar cei mai mari decât noi să ne facă loc, să ne îndrume.
