Studii: U.N.A.T.C. Bucureşti, secţia Actorie, promoţia 2015, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secţiunea Individual, cu Al tău, H (texte din piesa Hamlet, de William Shakespeare)
Rareş Tileagă: Cine este Cristina?
Cristina Juncu: Un "cine?" care urmează să fie cineva.
R.T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, şi cum îl vezi acum?
C.J.: Era un nor pufos şi alb. Acum e ditamai cerul. Văd prin el elefanţi, dragoni, tot felul de chestii... Dar mai văd şi furtuni, trăznete, uragane.
R.T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriţă, în cel mai bun sens.
C.J.: Helena Bonham Carter / Dorina Chiriac - câteodată, în poze, nu-ţi dai seama care-i care.
R.T.: Povesteşte, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ţi s-a întâmplat, ca actriţă.
C.J.: A trebuit, odată, să intru într-un rol nou, într-un spectacol în care aveam deja două roluri, chestie pe care am aflat-o cu o oră jumătate înainte de spectacol. A fost de vis, n-am simţit niciodată atâta adrenalină şi atâtea fire albe ieşindu-mi în cap, în acelaşi timp... Paradox despre actriţă.
R.T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
C.J.: Păi dacă n-ar fi ei, pentru cine aş fi eu?
R.T.: Crezi în aplauze?
C.J.: Nu ştiu de ce am simţit mereu ceva ciudat în legătură cu ieşitul la aplauze. Un fel de stinghereală. Dar, la un moment dat, m-a învăţat cineva că aplauzele nu sunt pentru noi, ci pentru public. Publicul are nevoie să îşi exprime recunoştinţa. De atunci sunt OK cu asta.
R.T.: Cât de mare este distanţa între ceea ce visezi să faci şi ceea ce faci acum?
C.J.: Dacă drumul e OK, distanţa e o chestiune de timp.
R.T.: Ce îţi place în teatrul românesc?
C.J.: Combinaţia dintre metoda rusească şi spiritul latin. Ardei umpluţi cu suflet. Sărmăluţe-n foi de viaţă. Spaghete cu tot ce ai în casă.
R.T.: Ce te dezamăgeşte în teatrul românesc?
C.J.: Uneori, sărmăluţele în foi de viaţă capătă titlul de "Sărmăluţe revoluţionare" sau "Sărmăluţele schimbării". E un fel de nou trend. Nu prea mă înţeleg cu el. Dacă simt nevoia să schimb ceva, schimb felul de mâncare, nu reţeta de sărmăluţe, nu?
R.T.: Ce importanţă are pentru tine critica?
C.J.: Dacă e de rău, mare. Dacă e de bine, mică. Ca-n viaţă...
R.T.: Ce citeşti?
C.J.: În vacanţă, roman - preferabil realism magic. În timpul anului, teatru, metode de teatru şi reviste de teatru. Teatru pe pâine, cafea cu un cub de teatru, sărmăluţe în foi de...
R.T.: Ce altceva, în afară de teatru, îţi ocupă mintea în fiecare zi?
C.J.: Am tot felul de discuţii existenţiale cu Andrei (Andrei Radu, prietenul meu, şi el participant la gală) despre te miri ce. Subiectele depind de gradul de încingere a creieraşului de pe parcursul zilei, căci discuţiile se întâmplă întotdeauna seara, înainte de somn. Odată am reuşit să ajungem, pe la 5 dimineaţa, la sensul vieţii. Nu mai ţine niciunul minte concluzia, dar important e că ne-am dat silinţa.
R.T.: De ce lucruri te temi, ca actriţă?
C.J.: De autosuficienţă nu are rost să mă tem încă, asta las pe atunci când nu o să mai fiu doar un "cine?" cu semnul întrebării. Aşa că, momentan, mi-e frică de momentul ăla în care nu o să mai reuşesc să mă mulţumesc pe mine.
R.T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simţi vie.
C.J.: Cafeaua de dimineaţă, mersul pe bicicletă la treabă, repetiţia care merge bine, îmbrăţişarea de la tata, mama sau bunica, lingerea pe mană a Carlei, cuţul meu, pupicul de noapte bună al lui Andrei... Sunt un om simplu şi afectuos. Un fel de pufarină cu picioruşe şi mânuţe.
R.T.: Ce înseamnă pentru tine expresia "să dai din coate"?
C.J.: Să-ţi faci drum prin mulţime lovind alţi oameni, mai ales dacă eşti osos.
R.T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
C.J.: Fă-o doar dacă ţi se pare deja la fel de grea ca medicina. Fiindcă e şi mai.
R.T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
C.J.: În ţara minunilor, Miloš Forman. În ţara oglinzilor, Woody Allen. În ţara gropilor, Bobi Pricop.
R.T.: Cum înţelegi succesul?
C.J.: Când te uiţi în oglindă de dimineaţă şi îţi mai vine să îi şi zâmbeşti urâtaniei pe care o vezi.
R.T.: Când ai început să te gândeşti serios la teatru? Şi, mai ales, de ce?
C.J.: Din pântecele mamei. N-am avut încotro. Am tot încercat să mă opun, dar... Iată-mă la cel puţin al doilea HOP şi tot nu mă potolesc.
R.T.: Spuneai, într-un interviu din 2015, că "mi-e frică de extreme". Cum te vezi lucrând în teatru, din moment ce teatrul e mai întotdeauna însăşi lumea extremelor, atât ca artă, cât şi ca mediu de lucru?
C.J.: Eu cred că orice e cu adevărat frumos pe lume e echilibrat. Ca să ajungi la echilibru, treci prin extreme, dar nu rămâi blocat în vreuna. Vii din ce în ce mai aproape de mijloc. Ca un pendul. Asta vreau eu, să nu rămân, din greşeală, blocată pe undeva prin inevitabilele capete ale pendulării.
R.T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, având deja experienţa participării din 2015?
C.J.: Sărmăluţe în foi de viaţă peste care bunica a turnat şi niţel vin. Unde mai pui că le mănânci şi pe malul mării, cu briză cu tot... E ce trebuie.