Un anunţ oficial, îi înştiinţează pe "Dragi spectatori, Din motive birocratice, legate de (ne)primirea vizelor necesare pentru a intra în ţara noastră, performanţa Qendra Multimedia din Kosovo, programată pentru 21 mai 2018, la ora 17.00, trebuie anulată. În mod ironic, "o piesă cu patru actori..." se ocupă exact cu complicaţii legate de documentele europene..." Să fi fost de vină, oare, titlul, cu rezonanţe nefericit-extins-balcanice?: "o piesă (cu o mic - n.m.) cu patru actori şi nişte porci şi nişte vaci şi nişte cai şi un prim ministru şi o vaca de lapte, precum şi unii inspectori locali şi internaţionali", regizată de albanezul kosovar Blerta Neziraj. Dacă un oarecare ministru al culturii din România, cu diplomă de actor, nu a fost prezent la funeraliile lui Lucian Pintilie, te poţi aştepta la orice... formă de solidaritate guvernamentală. Pe de altă parte, România nerecunoscând "statul" Kosovo, pesemne că Externele meleşcaniene nu puteau primi ceva ce nu există. Aşa că bieţii artişti au fost trataţi cu refuz şi au rămas acasă, trimiţând doar spectacolul filmat - ceea ce arată că refuzul nu i-a luat chiar pe nepregătite.
Din auto-prezentarea făcută, aflăm că: "După ieşirea tragicomică a Marii Britanii din UE, spaţiul gol trebuie umplut rapid, altfel UE ar putea să se prăbuşească. Europa şi-a îndreptat privirea spre Kosovo, care se află în mod neaşteptat în faţa unei oportunităţi istorice care trebuie exploatată. Dar, ca întotdeauna, vine cu o mare provocare. Pe lângă Kosovo, Serbia are şi şansa de a intra în UE. Oamenii şi animalele din Kosovo se mobilizează pentru a îndeplini standardele pe care Europa le-a stabilit ca o condiţie de intrare şi pentru a face acest lucru mai bine şi mai rapid decât Serbia. Documentul de bază al UE acordat autorităţilor kosovare se numeşte Kosovo şi 3.000 de regulamente uşor de parcurs în Europa. Clădirea Tony Blair din Prishtina, de acum încolo, trebuie să vândă carne care a fost controlată de calitate. În efortul lor de a îndeplini această condiţie, proprietarii abatorului fac o călătorie Kafkiană prin birocraţia de stat, care se ocupă cu oficialii şi birocraţii care nu sunt de folos şi corupţi. Ei chiar trebuie să fure o girafă din grădina zoologică din Skopje pentru ca premierul din Kosovo să mănânce la ziua de naştere. Şi în timp ce unii oameni din noua ţară se dedică cu naivitate acestei noi provocări, lumea orwelliană a animalelor mobilizează şi doreşte să exploateze acest impuls politic pentru a-şi expune şi articula cererile lor de sacrificare mai demnă. Scrisă de un "cinic" kosovar, această piesă este o panoramă tragico-mică a actualei realităţi kosovare şi europene. Dorinţa sinceră a Kosovo de a se alătura UE se confruntă, pe de o parte, cu reglementările şi cerinţele europene confuze şi ridicole şi, pe de altă parte, cu ruşinea birocraţilor care se ocupă numai de a face ca lucrurile "să arate bine pe hârtie". Ăsta da, mesaj patriotic - puţin pro-european, puţin contra... Cam ca tot ce vine de acolo. Căci oximoron-ismul a înlocuit comunismul, nu şi naţionalismul absurd, ridicol, uneori chiar criminal, după cum au demonstrat, cu vârf şi-ndesat, ororile războiului iugoslav.
De acestea se ocupă excelentul spectacol Jami District pe textul sclipitor de drăcesc al Milenei Bogavac, în regia formidabilă a lui Kokan Mladenović. "Naţiunile produc războaie şi războaiele produc naţiuni. Cine a început? Va fi dovedit!" ne avertizează, brutal de cinstit, autorii. Şi cine alţii ar putea ataca mai bine şi mai eficient această monstruozitate criminală, care a devastat toate colţurile fostei Iugoslavii, în numele idealurilor milenar-patriotice, decât cei scăpaţi cu viaţă şi marcaţi, pe aceeaşi viaţă, de oribila tragedie?
"Naţiunea care dovedeşte că a evoluat direct de la maimuţe face o plimbare gratuită în parcul de distracţii din istorie", ne avertizează, cu dureroasă luciditate post-festum, echipa care a realizat, la cele mai înalte standarde de onestitate şi modernitate artistică, această grozăvie de spectacol: Marko Grubić, muzică originală, împreună cu Dzemal al Kiswani, actriţele Isidora Simijonovic, Jelena Graovac, Nina Neskovic, Nemanja Dragaš. Timp de 100 de minute, primele trei actriţe, tinere în jurul vârstei de 30 ani, se înfăşoară (cu accesorii scenografice minime), fiecare, în zeci de personaje - (ne)oameni politici demagogi, (ne)oameni de presă iresponsabili, pseudo-savanţi, clerici înalt-prea-sfinţi, educatori şi alţi "luminători" ai neamului. Pardon, al neamurilor, oarecum rude şi veşnici duşmani, din Serbia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina. Cu toţii porniţi, nebuneşte, la "lupta cea mare şi sfântă": să ducă măcelul pe cele mai înalte culmi de regres şi necivilizaţie. Totul de la o prostie, o stupiditate chipurile istorică, un fleac, transformate în nebunie naţionalist-devastatoare. Spectacolul are nerv şi nervi, incită, demonstrează, provoacă, afirmă, urlă... cu exasperare şi disperare, dar şi cu umor sarcastic. Teatru agitatoric? Da... şi nu!
Da - pentru că în cele 100 de minute fenomenale, spectatorul este supus dezvăluirilor, explicaţiilor, comparaţiilor, informaţiilor... toate venite asupră-i ca nişte rafale, într-un ritm diabolic şi neaşteptat: ca bombele, minele, schijele. Mecanismul urii, al prostiei dezlănţuite şi, apoi, de neoprit, este desfăcut, cu un umor şi o exasperare la fel de devastatoare, bucată cu bucată; de la mitologia-surogat de istorie, la pretenţiile absurd-ştiinţifice de întâietate pe lumea asta, specifice culturilor marginale, de "Noi suntem Buricul Pământului... dacă n-am fi fost noi nu eraţi nici voi!".
Nu - pentru că aici avem de-a face cu o analiză, crudă, dar edificatoare, a trecutului: cu oamenii, cu faptele lor, cu prostia şi nebunia lor; la fel de sincere, vai, şi una şi alta. Sub lupa necruţătoare, sunt surprinse fanatismul şi manipularea în masă a proştilor care (atât îi duce mintea şi îi ajută propaganda) se omoară din motive cretine (câteodată, chiar şi creştine!), pentru probleme inexistente. Parabola orbilor conduşi de orbi, a lui Breughel cel Bătrân, îşi găseşte, în acest spectacol, o operaţie artistico-oftalmologică crudă, dar care ar trebui să devină salvatoare. Asta cu atât mai mult (şi mai lăudabil!) cu cât aberaţiile precar-naţionaliste gâlgâie şi acum, doar că la foc încă scăzut, în fiecare dintre cele 3 ţări co-producătoare: Serbia, Ungaria, Muntenegru. Şi mai sunt şi altele prin preajmă...
De altfel, aplauzele entuziaste ale publicului (preponderent maghiar), chemând de câteva ori actorii la rampă, au demonstrat că... "şeaua" nu a fost bătută în zadar.
Ziua s-a terminat... noaptea, târziu, cu reprezentaţia (la fel de necesar-actuală) Hernie de disc, de Ingrid Lausund, în regia lui Veljko Mićunović, cu Pálfi Ervin, Kovács Nemes Andor, Pesitz Mónika, G. Erdélyi Hermina, Ralbovszki Csaba, de la Compania Maghiară a Teatrului Naţional din Subotica, Serbia.
Alt subiect de stringentă şi incomodă realitate: regimul tracasant, stresant, precar până la absurd, în care sunt obligaţi să-şi desfăşoare munca cea de toate zilele, salariaţii unei firme curat murdar capitaliste. Sub presiunea problemelor birocratice, a autoritarismului excesiv al şefului - patronului, apar fobiile mentale şi automatismele comportamentale, dar şi capitulările de ordin moral (slugărnicia, dublul standard, automatismele proprii marionetelor decerebrate) debusolarea provocată de stress, lanţul fără sfârşit (dar şi fără efect) al compromisurilor, nevrozele, isteriile...
Hernie de disc este o comedie neagră, chiar dacă universul scenic este doar gri... în diverse nuanţe, de la pereţi până la costume. Cei cinci protagonişti dau viaţă, cu un umor scrâşnit, în ipostaze ce oscilează de la comic până la ridicol şi grotesc, unor (ne)cazuri, de acum tipice capitalismului multilateral dezvoltat şi, desigur, corect politic. Am apreciat cu atât mai mult spectacolul trupei din Subotica, cu cât văzusem recent, la Piatra Neamţ, Aventura lui Alfredo Sanzol, atacând aceeaşi temă, dar cu mai puţin tupeu.
În final, o corectură absolut necesară faţă de corespondenţa inaugurală: susţinătorul financiar al întregului TESZT este Consiliul Local Timişoara, şi nu cel Judeţean. Mea culpa...