Studii: Facultatea de teatru, Universitatea de artă teatrală şi cinematografică I.L. Caragiale, Bucureşti, Arta Actorului, promoţia 2016, clasa prof. Univ. dr. Adrian Titieni // Facultatea de teatru, Universitatea de artă teatrală şi cinematografică I.L. Caragiale, Bucureşti, Arta Actorului, promoţia 2018, clasa prof. Univ. dr Tania Filip
Participă la Gala HOP 2018, la secţiunea Grup, cu Acum se improvizează!
Rusalina Bona (foto: Răzvan Teodoreanu)
Răzvan Penescu: Cine eşti tu?
Rusalina Bona: Sunt fata lui Adam şi a Evei. Glumă. De fapt, nu, chiar asta sunt. Păcat că nu mai am buletinul de la 14 ani ca să o dovedesc:)
Cred despre mine că sunt o îmbinare reuşită între cei doi. Cu toate că rezonez integral cu tata, forţa interioară o am de la mama şi de la mama ei.
R.P.: Cum te-ai apucat de teatru?
R.B.: Oficial, m-am apucat de teatru când am început facultatea de teatru, neoficial, platonic, mai bine spus, de când mă întreba lumea - pe vremea grădiniţei - ce vreau să mă fac când cresc mare. Asta a fost şi este răspunsul meu. Aşa m-am apucat de teatru, gândindu-mă că vreau să fiu actriţă. Mă rog, am cochetat puţin în clasa a 9-a şi în clasa a 12-a, în nişte grupuri, dar oamenii de acolo nu erau actori şi ştiau despre teatru cam cât ştiam şi eu la vremea aceea. Doamna care s-a ocupat de primul grup fusese actriţă la Reşiţa, dar coordonatori celuilalt grup erau un preot, un profesor de matematică şi o profesoară de engleză. Ei făceau spectacole de caritate în şcoala de teologie, iar eu luam ore suplimentare la matematică, fiind ultimul an de liceu, la matematică- informatică, intensiv engleză... I-am spus profului că eu mă fac actriţă şi vreau în acel grup, mi-a spus că nu mă primeşte până nu termin cu bacul, dar a glumit, m-a primit. Am mers şi la un festival, la Brad, şi am luat primul meu premiu. La şcoală, proful de info mi-a încheiat media 10 pentru o pantomimă pe care o făcusem la Balul Bobocilor. Mă susţinea. Nu-l deranja faptul că habar nu aveam să fac programe în C++. Asta se întâmpla în Caransebeş. Acolo nu avem teatru.
R.P.: În aceste vremuri dificile pentru artă şi artişti, de ce te-ai apucat de teatru?
R.B.: Inconştienţă. Da, aş putea să o numesc aşa. Nu am avut o viaţă roz, dar nici nu mă plâng, am avut aproape tot ceea ce mintea mea era în stare să perceapă în momentul respectiv. Cea mai faină copilărie, la ţară. Nu se compară cu nimic. Singura problemă din familia mea a fost că ai mei mereu se certau, acum sunt despărţiţi, iar eu şi sora mea eram mereu între, nu eram menajate, dar ne iubeau. N-am simţit niciodată lipsa iubirii şi a sprijinului. Cum ştiau ei să ne-o ofere, separat şi altfel, dar nu lipsea. Cu tot cu bunici. Cred că această susţinere, atât spirituală, cât şi materială, m-a plasat pe calea asta, pe calea mea. Bunicii mei şi fiul lor - tata - voiau să dau la drept sau la poliţie sau jurnalism - pe care l-am făcut la Hyperion, dar prefer să nu deschid acest subiect - şi mereu spuneau "Las' acum e mică. Ce ştie ea. Creşte mare, n-o să mai vrea." Tot am vrut. Nici nu-şi dau seama că de fapt au vrut şi ei acelaşi lucru, că îşi doreau împreună cu mine. Când am intrat la teatru, a doua oară, bunicile mele plângeau şi mama a plâns, dar când l-am auzit pe tata, am început să plâng şi eu. Ăla fost un moment puternic.
Bunica mea are doar 4 clase, dar a jucat teatru, acolo, în sat, la Ilova şi i-a plăcut. Jucase o babă, despre care tot îmi povesteşte. Mi se pare tare, primul meu rol a fost tot o babă. Tata, la fel, a fost şi Baiazid. Şi acum îmi recită. Nu e vreun intelectual sau vreun cult, dar e cel mai tare om din viaţa mea, cu o gândire foarte deschisă şi pozitivă, cu un simţ al umorului care mă scoate din cele mai întunecate gânduri şi cu o energie de puştan. Are o încredere oarbă în mine şi astfel m-a făcut responsabilă. Sunt un copil cuminte şi înţelegător dacă nu mă îngrădeşti. A, el moare după fotbal. Dacă eram băiat mă făcea fotbalist şi n-aveam drept de veto.
În familia mea se vrea o stare bună financiar, dar mereu pe baza principiilor şi a valorilor caracteristice. De la ei ştiu că orice alegi să faci, dacă o faci cu muncă şi răbdare vei avea rezultate. Ei mi-au dovedit-o mereu. Prin urmare, nu-mi pare rău şi ştiu că aici e locul meu. Am să pot să fiu actriţă şi să trăiesc după pofta inimii.
R.P.: Dacă ar fi să alegi din nou, ai mai alege teatrul? Ce ţi-ai spune ţie dacă ai putea să te întorci în timp cu 5 ani?
R.B.: Da, aş alege tot teatru, tot UNATC. Nu aş da pe nimic oamenii şi învăţăturile din aceşti ani, mai exact primii trei. Pe noi profii ne-au învăţat, înainte de toate, să fim oameni şi aici mi-am găsit oglinzile cele mai limpezi care m-au făcut să râd şi să plâng cu tot sufletul ca să pot fi cine sunt acum.
Ce-mi spun şi acum: Răbdare, toate se vor întâmplă pentru tine în ritmul tău. Şi o vorbă din înţelepciunea altuia: Când vei fi pregătită.
R.P.: Ce te-a învăţat şi ce nu te-a învăţat şcoala de teatru? De unde învaţă un actor dincolo de şcoală?
R.B.: M-a învăţat să nu fiu altcineva decât sunt, că e fals, şi dacă mă accept sincer şi în totalitate, o să ajung să fac lucruri pe care nu mi-aş fi imaginat vreodată că pot să le fac. Şi că sunt unic într-o "turmă de unici", cu propriul meu culoar. Ce nu m-a învăţat... nu ştiu. Înveţi din toate. Consider că doar m-a învăţat, fie cu bucurie, fie cu ranchiună.
Noi învăţăm de peste tot, din viaţă, din poveşti auzite, din muzică, din filme, din cărţi citite, din tot ce mişcă şi ce nu mişcă. Doamne, câte am învăţat din satul meu! Contează să fii receptiv şi deschis, maleabil.
R.P.: Ce ai şi ce nu ai din ceea ce crezi că ar trebui să aibă un actor? Care sunt punctele tale tari şi punctele slabe?
R.B.: Trebuie să mai cresc, mai mult decât am făcut-o. Sunt o fire vulcanică şi impulsivă. Uneori mă ia valul. Alteori dacă nu simt eu ceva puternic, mi se pare că e prost. Mereu caut să simt, să simt! Uit că e necesară şi distracţia, care te relaxează şi cu greu reuşesc să le îmbin. Uit că nu este posibil să existe catharsis constant. Ne-ar exploda sufletul (laughing).
Sunt extremistă, încă nu reuşesc să echilibrez balanţa, noroc ca am o intuiţie foarte bună şi un corp care nu mă ascultă tot timpul, e capabil să facă lucruri şi fără mine (laughing again!!!). Mă bucur de focul ăsta pe care îl conţin, am o energie de neoprit, dar este necesar, însă, să învăţ să mi-o dozez mai bine decât o fac azi. Să mă controlez mai bine eu pe mine, la asta trebuie să lucrez. În rest mi se spune că le am pe toate şi, mai ales, o dorinţă mai mare decât Everestul să fac asta. Asta o ştiu eu.
R.P.: Să facem un exerciţiu de generozitate. "Vinde" unui director de teatru în două rânduri un coleg de facultate pe care îl admiri.
R.B.: Am făcut parte dintr-o clasă care merită să facă meseria asta, nu în totalitate, dar sunt foarte mulţi. Şi nu sunt toţi cei care deţin "acel ceva"-ul care mie mi se pare esenţial, dar trag tare să nu rămână în urmă şi asta este de admirat. Nu pot alege. L-aş "vinde" pe cel care s-ar potrivi.
R.P.: Şi acum unul de admiraţie. Povesteşte despre un actor / actriţă pe care îl / o admiri.
R.B.: Pffu... nu prea am aşa, o admiraţie în mod constant. Îmi place foarte mult Diana Cavaliotti, iar în anul l licenţă aveam un "crush" pentru Marius Manole pe care l-am văzut făcând ION în Năpasta lui Afrim, la TNB, şi am înnebunit. O lună am ascultat muzica din spectacol şi îl vedeam pe Manole cum bate pământul.
Şerban Pavlu, care este motivul principal pentru care am venit la HOP şi anul acesta:))
Bogdan Dumitrache cu care, după ce l-am văzut în diverse filme, am ajuns să am un schimb de vreo două replici în Pororoca. S-a tăiat acel cadru, dar asta n-a mai contat.
Recent, am făcut parte dintr-un proiect împreună cu câţiva foşti profesori şi mi-am amintit cât de tare e Iulia Lumânare şi ce lucruri minunate mă învaţă, încă, domnul Titieni, Adrian Titieni.
După ce am văzut Ţinutul din miezul verii, la Teatrul Mic, mi-au rămas în cap Rodica Negrea şi Andreea Grămoşteanu, dar la ea se adaugă şi celelalte roluri în care am mai văzut-o.
Şi acum filiera universală. Sunt mulţi, dar am să mă rezum la mai puţini (laughing): Viggo Mortensen, Adrien Brody, Tom Hardy, Cillian Murphy şi mi-a plăcut foarte mult Frances McDormand în Three Billboards Outside Ebbing, Missouri. N-am mai văzut-o în altceva, dar... pfffuu, nu pot pune în cuvinte acele senzaţii pe care ţi le creează un film bun. Bun... mă rog, toată treaba asta cu actoria e subiectivă. Pe gustul meu, mai bine spus. Mildred Hayes a fost echivalentul feminin al lui Wladyslaw Szpilman, ca partitură actoricească.
E greu să alegi. Sunt foarte mulţi actori de la care poţi să înveţi şi care oferă multe. Nu există motiv pe lume care să mă facă să urmăresc o singură personalitate, cred că m-aş îngrădi astfel sau aş deveni o copie.
Şi, totuşi există şi la mine o constantă. Forever Johnny Depp - actor şi bărbat.
R.P.: Eşti spectator de teatru? Cum e în public când ai experienţa scenei? Ce îţi place să vezi pe scenă?
R.B.: Da. Dar eu când merg la teatru nu mă duc ca un actor, nu pot să fac asta, mă prinde povestea. Dacă nu mă prinde, mă plictiseşte şi obosesc. Hai fie, recunosc, privesc şi ca un om de teatru, în special când spectacolul este mai slăbuţ, e imposibil să mă dezic de ceea ce sunt până la capăt, însă de multe ori când îmi propun să-mi pun "ochelarii de muncă", nu reuşesc. Devin aproape un simplu spectator care se bucură, şi vrea, să fie minţit. Mi-am păstrat totuşi din "puritate".
Îmi place să văd oameni implicaţi în ceea ce fac.
R.P.: Ai nevoie de critică? Ai nevoie de aplauze? Crezi în ele?
R.B.: Nu, am nevoie de sfaturi. Oamenii care mă ţin într-o critică continuă sau cei care mă sugrumă cu sfaturi, ajung să nu mai conteze. Da. Da.
R.P.: Ce nume îţi vine în minte când spui "Regizorul"? De ce?
R.B.: Cezara Munteanu. Glumesc. Ea joacă rolul regizorului la noi în minishow-ul de la HOP (laughing). Nu ştiu dacă înţeleg bine întrebarea. Dacă de fapt sunt întrebată cu cine mi-aş dori să lucrez, răspunsul este următorul: Of. E greu să dai un nume fiindcă de multe ori poate să-ţi placă produsul unui regizor, dar să nu rezonezi cu el lucrând. Habar n-am. Regizorul înseamnă cineva pe aceeaşi lungime de undă cu tine, cineva care are acelaşi scop şi te ajută să ajungi acolo unde vrea el să ajungi, unde vreţi amândoi. Văd relaţia teatrală dintre un actor şi un regizor ca o frânghie care îi ţine în echilibru doar dacă amândoi o susţin cu forţa corespunzătoare ca celălalt să nu cadă. Nici mai mult, nici mai puţin. Din toată minima experienţă pe care o am, eu am ajuns la concluzia următoare: dacă nişte oameni vor să creeze ceva frumos împreună, trebuie să existe o conexiune la un anumit nivel.
R.P.: Ce citeşti, ce vezi, ce asculţi, ce visezi? Ce mai faci cu plăcere în afară de teatru?
R.B.: Citesc diverse. Scriitorul meu preferat este, încă, Dostoievski, dar nu m-am rezumat doar la astfel de cărţi sau doar la un scriitor. Chiar dacă beletristica este zona mea preferată, am explorat şi altfel de idei, să spun aşa.
În ultimul timp m-am tot uitat la filme vechi, cu Peter O'Toole. M-am întâlnit cu o tanti drăguţă în tren şi m-a convins să fac asta.
Prefer muzica fără versuri. Coloanele sonore ale unor filme.
Dar tot ceea ce citesc, ceea ce văd, ceea ce ascult depinde foarte tare de starea care mă traversează în perioada respectivă. Viaţa mea se măsoară în perioade.
De visat, visez multe. Cred că nu o să-mi ajungă o viaţă că să pot să fac tot ce visez. Plus că unele se bat cap în cap, n-am cum să le fac în aceeaşi viaţă. Va trebui să aleg.
Daaaar visez să dau o importanţă numelui meu, să fiu pentru unii ceea ce au fost alţii pentru mine, visez să trăiesc în Spania sau Italia şi să văd valuri în fiecare dimineaţă. Îmi plac stâncile şi îmi place cum se loveşte apa de ele. Vreau mare şi munte la un loc. Visez să bat globul în lung şi-n lat, visez să am trei băieţi, să fiu fericită şi la un moment dat să pot să-mi iau un moment de respiro, fără conştiinţa încărcată că mai am ceva de făcut.
În afară de teatru, fac diverse. Călătoresc când am bani, mă duc acasă dacă am timp liber, îmi place să cânt, citesc, mă uit la filme şi seriale; am făcut box şi vreau să mă reapuc, o să învăţ să călăresc şi vreau să mă dau cu paraşuta. Fac lucruri care să mă facă fericită şi rezolv şi chestiuni mai boring - administrative - dar de care trebuie să mă ocup. Asta fac.
R.P.: De ce nu ai emigrat? Ce te-a ţinut în ţară?
R.B.: Voi face asta la un moment dat pentru că vreau şi o am în gânduri de mult. Sunt planurile neterminate cu mine, aici, asta m-a ţinut. Dacă am să fiu actriţă abroad, habar nu am, dar ştiu că nu-mi voi petrece restul zilelor în ţara asta, cu atât mai puţin în Bucureşti. Nu mă văd trăind aici în viitor.
R.P.: Dacă ar fi să alegi doar o direcţie, te-ai vrea mai curând angajată într-un teatru naţional sau implicată în proiecte independente? Ai prefera teatrul sau filmele? Reclame sau show-uri de televiziune?
R.B: Nu reclame, nu show-uri de televiziune, nu mă încadrez acolo. Dacă m-aş angaja, ar fi doar dacă m-ar angaja teatrul Bulandra (laughing). Îmi place. E pe gustul meu ce se face acolo. Aleg filmul. De ce? Poate pentru că îmi doresc să plec din ţară şi există şanse în plus astfel. Şi mai e şi faptul că aş fi mai "accesibilă" anumitor oameni. Familiei mele, de exemplu. Ok, sunt narcisistă, îmi place să mă privesc. Şi ăsta e un motiv.
R.P.: Ce îţi place în teatrul românesc?
R.B.: Încrederea dăruită unor persoane care o merită.
R.P.: Ce nu îţi place la teatrul românesc?
R.B.: Încrederea dăruită unor persoane care nu o merită.
R.P.: Pirandello nu e deloc un autor simplu de înţeles. Cum te-ai întâlnit cu el?
R.B.: Din întâmplare. Uneori ajungem într-un loc fără să realizăm cum s-a întâmplat, doar pentru că aşa trebuie. Habar nu am cum, habar nu am dacă e bine ce am făcut. M-am lăsat purtată de val.
R.P.: Ce speri să se întâmple la HOP? Dar după HOP?
R.B.: Nu sper nimic. Speranţele creează aşteptări şi aşteptările dezamăgiri. Eu încerc să fiu matură acum. (straight face) După HOP... sper ce sperăm cu toţii, nişte şanse să creştem în meseria asta.