Studii: Facultatea de Teatru, U.N.A.T.C., Bucureşti, secţia actorie, promoţie 2017, clasa profesorului Florin Zamfirescu
Participă la Gala HOP 2018, la secţiunea Grup, cu Acum se improvizează
(Vlad Nicolici)
Răzvan Penescu: Cine eşti tu?
Vlad Nicolici: Sunt actorul şi muzicianul căruia nu-i ajung şapte zile pe săptămâna să facă tot ce-şi propune. Sunt prietenul care iubeşte. Uneori sunt omul raţional care aşează toate lucrurile în ordine, alteori sunt nebunul cu care ai vrea să te întelegi.
R.P.: Cum te-ai apucat de teatru?
V.N.: Am făcut şcoala generală la liceul "Ion Neculce" din Bucureşti şi încă de atunci auzeam de trupa aia mişto de teatru a liceului, dar nu puteam să intru decât dacă eram clasa a noua. Toată generala m-am ţinut de profesoara mea de română să mă ducă la repetiţiile trupei şi alte activităţi ale lor. Trupa se numea Experimenthalia. Cred că şi numele m-a atras. De fapt, cred că muzica şi poezia care erau în mine de ceva timp m-au împins către teatru. Compuneam melodii şi scriam poezii încă din clasa a patra. Ce mă atrăgea cel mai tare era libertatea de a crea. Îmi plăcea să-mi imaginez cele mai trăznite chestii pe care ulterior le inseram în melodii sau poezii. Evident că fiind la pubertate existau doar două direcţii stilistice: comic sau romantic. Oricum, ideea este că îmi plăcea să mă exprim prin propriile creaţii. De aceea voiam să fac teatru, pentru că era un nou mod de exprimare artistică şi eram prea curios ca să nu încerc aşa ceva. În momentul în care am intrat în trupa de teatru a liceului nu mă gândeam nicio secundă să mă fac actor. Copil de ingineri, la un profil real unde mâncam pe pâine matematica şi fizica, nu vedeam arta decât ca pe o pasiune. Patru ani a durat ca această pasiune să-mi schimbe viaţa.
R.P.: În aceste vremuri dificile pentru artă şi artişti, de ce te-ai apucat de teatru?
V.N.: Din nevoie şi pentru că mereu am gândit că nu are cum să existe ceva suficient de rău încât să nu mai simt nevoia de a face teatru. Nu mă feresc de vremuri dificile pentru că nu vreau să-mi fie nici uşor.
R.P.: Dacă ar fi să alegi din nou, ai mai alege teatrul? Ce ţi-ai spune ţie dacă ai putea să te întorci în timp cu 5 ani?
V.N.: Fără îndoială, da! Nu aş putea alege altceva. Dacă m-aş întoarce în timp mi-aş spune să am mai multă răbdare cu mine şi poate să fiu mai hotărât, iar fricile legate de viitorul meu să încerc să le transform în idei constructive.
R.P.: Ce te-a învăţat şi ce nu te-a învăţat şcoala de teatru? De unde învaţă un actor dincolo de şcoală?
V.N.: Şcoala de teatru m-a învăţat să ascult, să observ şi să reacţionez. M-a învăţat că sunt unic chiar dacă "s-a mai făcut". M-a învăţat că sunt propriul meu profesor şi că sunt singurul care îşi poate asuma responsabilitatea în ceea ce priveşte viitorul meu de actor; că nimeni nu are "reţeta" şi că trebuie să transpir, să lucrez, să citesc, să mă uit in jurul meu, să îmi pun întrebări, să găsesc răspunsuri - sau poate nu, să mă bucur de ceea ce fac, să fiu devotat. Am învăţat că devotamentul şi bucuria sunt esenţiale în această meserie.
Atunci când începi să joci într-un teatru, în festivaluri sau proiecte independente se schimbă totul. În şcoală poţi greşi, ba chiar, după părerea mea, este indicat să o faci, dar pe scenă, în faţa publicului nu îţi permiţi erori. Lecţia: "Faci parte dintr-un mecanism perfect." Asta cred că înveţi în afara şcolii, cum să te adaptezi la diverse mecanisme, fiecare cu pretenţiile de rigoare.
R.P.: Ce ai şi ce nu ai din ceea ce crezi că ar trebui să aibă un actor? Care sunt punctele tale tari şi punctele slabe?
V.N.: Am o minte şi un suflet care mă ajută să creez. Muzica pe care o practic de câţiva ani mă ajută să am ritm si culoare pe scenă. Fac sport şi dans de când sunt mic, aşa că mă pot baza pe expresivitatea corpului meu în multe situaţii scenice. Simt nevoia să mă dezvolt mai mult în ceea ce priveşte fizicaţia şi să experimentez cât mai multe moduri de a-mi folosi corpul pe scenă; mi-ar plăcea să învăţ mai multe şi despre luptele scenice, acrobaţii şi cum să le integrezi într-un spectacol.
R.P.: Să facem un exerciţiu de generozitate. "Vinde" unui director de teatru în două rânduri un coleg de facultate pe care îl admiri.
V.N.: "Bună ziua, domnule director! Aveţi un post liber în teatrul dumneavoastră? Excelent! Eu nu pot să îl accept, însă am un coleg... Frumos, cu părul lung (în varianta "prins" pentru roluri de îndrăgostit ori pentru roluri comice sau în varianta "desfăcut" pentru nota dramatică), cu mustăcioară uneori, un actor serios, muncitor şi devotat. Este şi muzician, cântă la bas în două trupe, compune muzică, scrie versuri, ba chiar poate să şi improvizeze versuri pentru că - nu ştiu dacă v-am spus, dar el face şi impro şi este într-o trupă de improvizaţie cu care are show-uri săptămânal. Am avut ocazia să colaborez cu el şi pe scena teatrului şi în concerte şi pot spune că-l recomand cu căldură. Domnule director, vi-l prezint pe Andrei Nedelea!... Hai, Ned! Nu te fâstâci acum... ieşi de după uşa şi vino să-l saluţi pe domnul director. Aşa..."
R.P.: Şi acum unul de admiraţie. Povesteşte despre un actor / actriţă pe care îl / o admiri.
V.N.: În zilele de luni, la facultate aveam un curs pe nume Istoria vorbită a teatrului românesc unde, la un moment dat a fost invitat să ne vorbească domnul Mircea Albulescu. M-a fermecat. Îl ştiam , evident, îl admiram şi îl respectam pentru cariera sa, dar nu aveam o părerea clară despre ce fel de om este. Acel curs m-a făcut să văd în el un model. M-a dus în lumea lui şi am simţit iubirea pe care o poartă teatrului, iar asta, recunosc, m-a copleşit. Mi-am spus atunci că aş vrea să ajung să iubesc şi eu teatrul la fel de mult cât o face el şi parcă voiam să-mi fie şi mie la fel de greu cum i-a fost lui, ca la bătrâneţe să simt şi eu la aceeaşi intensitate satisfacţia care i se citea în ochi când ne vorbea la curs.
R.P.: Eşti spectator de teatru? Cum e în public când ai experienţa scenei? Ce îţi place să vezi pe scenă?
V.N.: Da şi sunt genul acela de spectator care îşi mişcă faţa ciudat în timpul unui spectacol în funcţie de situaţia pe care o urmăreşte. Fac asta inconştient, când ce văd pe scenă mă atrage (pot spune chiar absoarbe). Când mă duc la teatru îmi pun întrebări. Toate întrebările. Nici nu ţin minte exact ce întrebări, dar îmi pun multe ca în cazul în care mă întâlnesc şi a doua oară cu situaţia să am răspunsul pregătit. Sunt genul de spectator empatic. Nu e greu să mă prinzi în poveste. Pe scenă îmi place să văd ritm, energie, gând şi suflet.
R.P.: Ai nevoie de critică? Ai nevoie de aplauze? Crezi în ele?
V.N.: De critică constructivă am nevoie. Însă nu întotdeauna. Uneori simt că m-ar încurca dacă aş afla anumite păreri, chiar de-ar fi doar bune. Nu sunt un actor suficient. Îmi pun constant întrebări şi îmi modelez rolul până ajunge la cea mai bună variantă a sa, dar câteodată am nevoie de păreri, de critici, altele decât ale mele. Acest lucru l-am deprins din facultate. Neştiutor şi nesigur, căutam mereu să aflu păreri critice de la profesori sau colegi. Nu mă feresc să fiu criticat şi nici nu judec dacă nu sunt de acord.
Aplauzele. Da, aplauzele sunt bune, însă cred că fiecare actor, la finalul spectacolului simte ce fel de aplauze merită (sau dacă merită). Dincolo de aparenţa gestului şi de obişnuita aplicare a acestuia după fiecare spectacol, fie bun, fie rău, aplauzele sunt de fapt o descărcare pe care publicul simte nevoia să o transmită, ca o încheiere grandioasă neregizată.
R.P.: Ce nume îţi vine în minte când spui "Regizorul"? De ce?
V.N.: Liviu Ciulei. Pentru că de-a lungul anilor în casa mea s-a rostit des numele acesta, chiar cu mult înainte să mă apuc de teatru. Mătuşa mea îl cunoştea foarte bine pe domnul Ciulei, erau prieteni apropiaţi. Am aflat multe poveşti despre el, opinii despre teatru, viziunea lui despre cum trebuie să fie un actor, stilul minuţios de a lucra şi multe altele, toate povestite de mătuşa mea, pentru că eu nu am avut ocazia să-l întâlnesc. Cred că şi poveştile cu el m-au determinat să fac teatru. Ce făcea el mi se părea o joacă frumoasă, serioasă în acelaşi timp şi tratată cu respect. Acum sunt actor şi reamintindu-mi poveştile cu el, mă încarc cu iubire de artă. El este pentru mine Regizorul.
R.P.: Ce citeşti, ce vezi, ce asculţi, ce visezi? Ce mai faci cu plăcere în afară de teatru?
V.N.: Lecturile mele din ultima vreme nu părăsesc zona teatrală. Fiind proaspăt absolvent de facultate, încerc pe cât posibil să merg la orice casting sau audiţie şi am învăţat că ţine de igiena profesională să fii mereu pregătit, aşa că research-ul face parte din rutina mea profesională. Încerc să fiu cât se poate de la curent cu dramaturgia contemporană. Dar cel mai mult cred că îmi place să citesc piese de teatrul absurdului. Asta e lectura care îmi provoacă cel mai mult imaginaţia. La fel de mult mă intrigă serialele poliţiste şi muzica blues. Poate mai mult muzica blues. Sunt solist vocal şi chitarist în trupa Blue420, unde îi am alături pe Andrei Nedelea şi Codrin Boldea, prieteni buni şi colegi. Pe lângă teatru asta îmi face cea mai mare plăcere să fac.
R.P.: De ce nu ai emigrat? Ce te-a ţinut în ţară?
V.N.: Îmi iubesc ţara şi cred că m-am născut aici ca să rezolv ceva sau să las ceva în urma mea. Cum am spus şi mai sus, nu mă feresc de dificultăţi. Mă gândesc: de ce să fie uşor? De ce să fie o ţară în care toate lucrurile merg bine? Ar fi frumos şi poate că ar putea fi un mediu propice de a ne dezvolta în multe direcţii, dar dacă situaţia este cum este, nu avem decât să ne adaptăm şi să încercăm să schimbăm ceva. Firea nu mă lasă să renunţ şi să plec în altă ţară. Şi chiar cred că fac parte dintr-o generaţie care poate schimba ceva; şi asta mă ţine aici.
R.P.: Dacă ar fi să alegi doar o direcţie, te-ai vrea mai curând angajat într-un teatru naţional sau implicat în proiecte independente? Ai prefera teatrul sau filmele? Reclame sau show-uri de televiziune?
V.N.: Cu siguranţă, cel mai mult îmi doresc să ocup un post într-un teatru naţional. Cred în proiectele independente şi ştiu că poţi învăţa multe în urma întâlnirii cu mediul independent, dar mă văd mai degrabă într-un teatru. Film sau teatru? Teatru. Mai HD de atât nu se poate. La capitolul televiziune, m-aş rezuma la reclame. Nu cred că m-aş avânta mai departe, la show-uri TV în niciun caz. Nu de alta, dar am tendinţa să îmi las barba mare şi asta nu dă bine la TV.:)
R.P.: Ce îţi place în teatrul românesc?
V.N.: Oamenii frumoşi şi creaţiile lor.
R.P.: Ce nu îţi place la teatrul românesc?
V.N.: Aglomeraţia.
R.P.: Pirandello nu e deloc un autor simplu de înţeles. Cum te-ai întâlnit cu el?
V.N.: Am citit prima oară Pirandello în anul doi de facultate când aveam de dat examen la istoria teatrului. Nu am avut ocazia să lucrez nimic din Pirandello până acum. Noroc cu HOP-ul ăsta. Aşa că pot spune că ne-am întâlnit prima oară acum ceva timp dar abia acum ne-am cunoscut. Şi-mi pare tare bine.
R.P.: Ce speri să se întâmple la HOP? Dar după HOP?
V.N.: Sper să învăţ tot ce am nevoie să învăţ din experienţa asta. Atât. Mircea Albulescu parcă spunea: "ca să faci paşi înainte în viaţă, trebuie să ai încredere în primul hop." Sau era "pas"? Mă rog...