Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Zile şi Nopţi de teatru, Brăila, 2018

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De-a râsu' plânsu'... - Breaking News şi Fata din curcubeu la Zile şi nopţi de teatru la Brăila, 2018


septembrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Aşa cum scriam în corespondenţa precedentă (ca să mă auto-citez, ca orice om modest, dar care ţine să se ştie asta:)) genericul sub care se plasează această ediţie a Festivalului Zile şi nopţi de teatru la Brăila, 2018, este Comedia, între hohot şi lacrimă. Ieri (17 septembrie 2018), hohotul şi lacrima au mers, cum se spune, braţ la braţ. Nu pe faleza de pe malul Dunării, ci în chiar superba incintă a teatrului brăilean.

Mai întâi şi mai întâi... (n-avem Conu' Leonida în repertoriul festivalului, dar o reverenţă, acolo, nu strică) a fost omagiul adus, tocmai de la Bucureşti, brăileanului Mihail Sebastian: Ultima oră, rebotezată Breaking News de montarea lui Mircea Cornişteanu la Teatrul de Comedie. Îndrăzneţ (pentru gustul unora - "chiar prea..."), autorul spectacolului are onestitatea să ne prevină că este vorba de o adaptare după... Ca să ştim dintru-nceput, cum stăm.

Suntem în redacţia unei obscure gazetuţe de scandal, un fel de tabloid cu falimentul la butonieră şi cu şantajul în buzunar. Atunci (anii '30), ca şi acum... nimic nou sub soare. Neîncrezător, poate, în capacitatea de translaţie intelectuală a unei prea mari părţi din public, dl Cornişteanu nu se mai încurcă cu semnificaţii şi aluzii, trăgând toată scenografia... fix în zilele noastre. Jurnaliştii au computere pe masă şi telefoane mobile la purtător; profesorul de modă foarte veche Andronic umblă prin Bucureşti cu o cască de biciclist, călare - nu chiar pe calul hrănit din orzul lui Bucşan, ci pe vreo amărâtă de Tohani, probabil cumpărată pe nimic din talciocul de la Vitan dar nu are televizor, căci vorbeşte doar la radio; coruptul director al "Deşteptării" (o foaie care, în realitate, practică îndobitocirea) e un dandy de mahala parvenit, numele de Borcea fiind dat lui chiar de naşul Sebastian, şi nu de alţi doritori actuali de notorietate (fie ea şi negativă... notorietate să fie!); ingenua Magda Minu se îmbracă provocator şi după un "fashion" de prost gust. Werner, secretara mogulului, pare un transsexual veritabil... Bucşan însuşi arată şi se poartă ca un fel de Vântu, arborând ca pe nişte pietre preţioase cinismul, lăcomia şi mitocănia. Pe scurt: toate-s vechi şi nouă toate. Replica standard, în acest binom curat gangsteresc, fiind "Ce ştii? Cât ştii? Cât vrei ca să nu mai ştii?".

Lanţul de coincidenţe care îl aduc pe naivul universitar Alexandru Andronic în ipostaza de bau-bau (pe cât de fantasmagoric, pe atât de credibil, graţie graţiilor domnişoarei îngeriţe Minu) se regăseşte nu doar în mecanismul qui pro quo -urilor, ci şi în vorba aia românească "şi-a băgat dracul coada". Ba în tipografia care încurcă articolele şi clienţii, ba în pârdalnica de corectură, călcând în străchini, tocmai unde trebuie spre a-l băga la bănuieli şi spaime pe hoţul ce se considera imbatabil. Şi care, pe această bază, dă mai întâi în fandacsie, apoi în ipohondrie... apoi, fireşte că şi nimic mişcă şi-l trece crampa că va fi dezvăluit într-o presă care nu s-a schimbat prea mult de la Pamfil Şeicaru la Băcanu, Alexandrescu sau (de ce nu?) alt Andronic, Dan Diaconescu, Ghiţă şi destui alţii ca ei: Combativă... mie-mi spui?

Pe această confuzie, rostogolită şi amplificată după mecanismul bulgărelui de zăpadă, şi-a construit Cornişteanu toată versiunea scenică. Cea care se termină desigur, cu un ditai Breaking News-ul, răspândit cu grăbire pe cele televiziuni private, de la o oarecare Atenta 13, la alde Românii au TV, Real TV... În finalul demn de "pupat Piaţa Endepandeţei", lucrurile s-au rezolvat cum nu se poate mai bine pentru toată lumea: magnatul Bucşan rămâne "acoperit"; nouraticul Andronic (personajul lui Sebastian, nu celălalt!) pleacă în lumea largă, la caii lui verzi pe pereţi, ba încă şi cu o fată foarte rapid şi bine orientată, cum se dovedeşte, în cele din urmă, naiva studenţică îndrăgostită iniţial doar de Alexandru Machedon, apoi dată pe brazda combativităţii lucrative; Borcea (nu făcătorul de copii... celălalt!) se trezeşte cu o mortăciune de tabloid înviat, başca o gioarsă de tipografie. Singurul aspect neclarificat (nici atunci, nici acum): dacă simbriaşii din redacţie şi-au primit salariile restante, sau nu?

Cu un demaraj mai greoi, în prima parte (atmosfera de sictir şi miserupism din redacţie nu este de natură să crească ritmul), spectacolul prinde viteză pe parcurs: confuziile se amestecă după principiul ocluziei; interpreţii încep să-şi ia personajele la purtare şi să se distreze cu ele, după pofta inimii şi a regizorului. Dacă cele costume, semnate de Clara Labancz (mai puţin al boss-ului Bucşan) dau impresia că au fost cumpărate dintr-un second hand, şi arată ca atare, decorurile asumate de Puiu Antemir evoluează surprinzător: de la interiorul, poate prea curăţel, al unei redacţii de nişă, la cel baroc şi prea somptuos din casa istoricului Alexandru - cel care, ca personaj, pare un fel de Miroiu avansat la excepţional... pardon împlinit. Actul al treilea ne aruncă în citadela mogulului atot-puternic, ceva de penultim răcnet în materie de design interior; dar care lasă în urmă şi bârlogurile mai modeste (aşa cum arată ele în solomonicul documentar Kapitalism. Reţeta noastră secretă) ale lui Dan Voiculescu, Copos, Ioan Niculae şi alţi foşti locatari cu ştaif, cu putere şi avere ai penitenciarelor patriei.

În acest vârtej care absoarbe (azi, poate mai mult ca oricând) orice conştiinţă normală, actorii se simt bine - iar asta se vede. Ca să nu umblu cu complezenţe (a căror vină este aceea că înghit spaţiu), mă voi referi la ceea ce iese în evidenţă: un Sandu Pop în rolul versat(il)ului director de gazetă, îşi umple eroul cu toate unsuroşeniile condiţiei pe care acesta o reprezintă: şmecherie, laşitate, trivialitate, servilism, lăcomie, unsuroşenie... ce mai, un superBorcea la pătrat. Dragoş Huluba intră cu mult avânt în pielea "profesorului distrat", căruia îi conferă o sinceritate perfectă şi dătătoare de combustibil convenţional-comic; probabil că Sebastian ar fi fost încântat de el. Aşa că nici eu nu mai pot, eventual, obiecta în vreun fel. Teodora Stanciu dă o viaţă suficient de dubioasă personajului Werner, pe care îl înzestrează cu un farmec aparte, o forţă şi o perfidie specifică oricărei femei convinsă de puterea farmecelor sale asupra... oricui are nevoie de serviciile ei. Faţă de prestaţia Andreei Samson eu, unul, încerc oarecari rezerve, actriţa dovedindu-şi printr-un zel (care se vede strident) încântarea de a fi fost distribuită. Ca atare, oscilaţiile ei comportamentale sunt tratate cam prea pregnant, după gustul meu, iar accentelor de naivitate şi, apoi, de pragmatism nu li se vede foarte clar naturaleţea, fineţea, poate chiar perfidia de bine cu care o înzestrase autorul, la vremea lui.

Surpriza rămâne George Mihăiţă, într-un contre-emploi pe cât de neaşteptat, pe atât de magistral transpus. Cu vreo 25 de ani în urmă îl văzusem pe acelaşi mereu simpatic, amuzant, fermecător în puştismul lui care (ca şi fizionomia-i) pare de vârstă unică (eternul Vuică al Reconstituirii şi directorul revistei Salut!) într-un rol "pe aproape" de cel de acum: era un film aproape autobiografic, comandat de Dinu Patriciu şi scris / regizat de Radu F. Alexandru / Dan Piţa, intitulat Omul zilei. Acolo, Mihăiţă se descurca excelent în truck-erul gangsterului; acum, a ajuns să-l joace (era şi timpul...) pe marele gangster în persoană. Cu o sobrietate-brici (briciul ăia cu care se taie ba un nas, ba o ureche, ba chiar gâtul, la nevoie), actorul pune la bătaie un talent prea adesea şi nedrept nefolosit pe respectivul palier. Resursele sale interpretative (mult mai bogate decât au crezut unii, poate) şi experienţa de-o viaţă petrecută pe scenă şi platourile de filmare se văd, acum, valorificate impecabil. Puţin importă eventualitatea că, dacă n-ar fi fost chiar directorul teatrului, acelaşi strălucit actor putea să se mulţumească doar cu rolul unui Ştefănescu... sau, cel mult, al lui Alexandru Andronic. Important e că, după interpretarea de neuitat a lui George Constantin (pe alte coordonate), el lasă o creaţie impecabilă; atât ca expresivitate şi putere de convingere, cât şi sub aspectul translării în actualitatea cea mai fierbinte. Cred că şi ceilalţi interpreţi, care au rotunjit cu brio echipa (şi pe care nu i-am mai menţionat din motivul amintit mai sus), pot fi încântaţi de a fi "slujit" cu brio în compania sa. Iar termenul de companie poate fi luat în ambele accepţii...

*
Fata din curcubeu (prezentată de Teatrul de Artă Bucureşti şi Asociaţia "Cortina") este o nouă montare a minunatei piese scrisă de Lia Bugnar. Mărturisesc că, după ce văzusem spectacolul cu Tania Popa - căreia textul îi fusese dedicat încă din faza de proiect - am crezut că, aşa cum se spune la cazinou, "Les jeux sont faits. Rien ne va plus!". Uite că m-am înşelat... şi mă bucur de asta.

Povestea ne-norocitei victime a sorţii, decăzând pas cu pas din Eden-ul unei familii frumoase şi împlinite, ai cărei membri mor, stupid (sau kharmic?) unul după altul, este cutremurătoare în fond şi, surprinzător, amuzantă (într-o oarecare măsură) în forma relatării. Felul cum Fata din Cinematograful Curcubeu trăieşte iluzoriile poveşti de dragoste zărite (când nu are clienţi) pe ecran este înduioşător, uneori comic şi patetic. De la Gelsomina / Giulietta Masina a lui Felini - La Strada (puţin iubită şi mai mult exploatată şi bătută de brutalul Zampano) la Elizabeth McGovern din Once Upon a Time in America al lui Sergio Leone (mai întâi visată, apoi, iubită, apoi cumpărată, apoi bătută şi, la urmă, violată de ditai Robert de Niro), nefericita suavă se arată bătută direct de soartă, care o aşază (temporar) pe ultimul rând al unui cinematograf de mahala, câştigându-şi amara existenţă fiind nevoită să se prostitueze... din tot sufletul ei rămas curat.

Excelenta actriţă care este Marcela Motoc şi-a lucrat cu ajutorul aceleiaşi Lia Bugnar acest sfâşietor monolog şi l-a adus la Brăila ("... între hohot şi lacrimă"), după ce îl jucase şi la Paris, în XIX-eme Arrondissement... loc legat de perioada stradală a Edithei Piaf, ale cărei melodii le şi cântă, cu farmec şi funcţionalitate în economia textului. Faţă de varianta asumată de Tania Popa, translaţia spre spaţiul periferiei pariziene aduce o nouă şi neaşteptată dimensiune: nu doar rafinamentul, dar şi o coordonată - să-i zicem carteziană - de asumare lucidă, raţională a nenorocirilor în cascadă.

Eu cred că, plecând cu handicapul unui montări precedente absolut înduioşătoare şi încântătoare, Marcela Motoc a îmbogăţit sensurile textului, i-a înnobilat şi aprofundat sensurile şi semnificaţiile. Ceva ce n-a văzut Parisul? Ba a văzut. Dar nici Brăila nu-i mai prejos....



 Toate articolele despre Festivalul Zile şi Nopţi de teatru, Brăila, 2018
 Toate articolele despre Breaking News
 Toate articolele despre Fata din Curcubeu


0 comentarii

Spacer Spacer