Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Pădurea spânzuraţilor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pădurea Gorgonelor. Coşmarul fără sfârşit... - Pădurea spânzuraţilor


ianuarie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La TNB, Pădurea... lui Afrim este ca surâsul Gorgonelor: te împietreşte. Ce provocare putea fi mai periculoasă, pentru un autor, decât aceea de a veni cu o transpunere scenică a celui mai copleşitor şi dens roman al lui Rebreanu? Şi nu doar atât: o capodoperă literară plasată, în literatura universală, cu nimic mai prejos de Nimic nou pe frontul de Vest (E.M. Remarque) şi Călătorie la capătul nopţii (L.-F. Céline). Asta după ce, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, Liviu Ciulei îl ecranizase într-o versiune atât de tulburătoare, încât juriul Festivalului de la Cannes 1965 îl înnobilase, fără ezitări, cu Premiul pentru Regie.

Mărturisesc că am mers la spectacolul de pe scena Naţionalului cu destule temeri. Văzusem tot la TNB, în 2013, un Năpasta bine închegat, pe alocuri incitant (spectacol care s-a jucat cam un an); dar şi o prea ambiţioasă tentativă - în raport cu ideile şi mijloacele de exprimare - de a da viaţă unui text interesant: Hoţi, al scriitoarei Dea Loher. Căutări, încercări... nu mai mult. Deci, orice interpretare potrivit căreia aş fi încolonat în şirul fanilor afrimieni este hazardată. Merg (atunci când o fac) la spectacolele sale cu o curiozitate firească; mă bucur de reuşitele sale (atunci când ele există) sau mă întreb de ce nu izbutesc să intru pe aceeaşi lungime de undă cu altele (Rabenthal - Teatrul Maghiar Timişoara, montare selecţionată în Festivalul Naţional de Teatru, 2018) atunci când atuul său forte, plastica scenică, pare a nu mai lăsa suficient spaţiu de respiraţie ideilor.

Venisem, aşadar, cu oarecari rezerve; mai ales după ce aflasem, din propria-i şi riscanta-i mărturisire, că regizorul nu citise, în liceu, Pădurea spânzuraţilor. Acum, după ce am văzut, mă întreb dacă nu cumva vârsta şi, legat de ea, prea puţina maturitate a liceenilor îi împiedică pe mulţi să vadă în această capodoperă întregul potenţial intelectual şi emoţional, cantonând junele elev în schemele criticologice fatalmente reducţioniste.

Sunt realmente încântat să constat că lectura pe care Radu Afrim o face cu / pentru "mintea românilor cea de pe urmă" nu doar asupra cărţii, dar şi a rezonanţelor sale răsfrânte asupra unui prezent mai dureros şi ameninţător ca oricând, vine să emoţioneze, să cutremure şi să îngrozească în egală măsură. Pentru că, să nu ne temem a recunoaşte: de abia Pădurea spânzuraţilor constituie evenimentul major, necesar şi dureros, al mult şi des cântatului Centenar (dacă e să gândim cinstit asupra problemelor de fond, de interes realmente naţional). Translarea făcută de Afrim între momentele cu adevărat majore, cu adevărat eroice şi reverberaţiile ce au urmat, de atunci încolo produc o formidabilă revelaţie: nu că am pierdut, ca naţie, tot ce câştigasem atunci, în 1916-18, dar veacul de pustietate care s-a scurs între timp a adus România la stadiul unei foste păduri, tăiată vârtos, până la nimicire de urmaşii celor pe care, acum 100 de ani, îi învinsese, cum-necum. O pădure plină de cioturi şi, fireşte, de uscături, în care cârciuma firmangită miştocăreşte şi englezeşte The Hanged / La Spânzuratul este tot ce a mai rămas din amintirea Apostolului Bologa... Ce mai rezistă, azi, din ideea de demnitate, de dragoste pentru ţară şi neam, probate cu prisosinţă de generaţia care a fost realmente una de vis şi, fatalmente, de sacrificiu? Teritoriul stropit atunci cu sânge se deşertifică într-o nebunească, inconştientă şi mizerabilă lăcomie, pe care o depăşeşte, la fel de jalnic, doar imensitatea nepăsării faţă de ceea ce ar fi trebuit să reprezinte năzuinţa naţională. O nepăsare criminală, din partea celor care s-au înstăpânit, în nemernicia lor, peste ţară, jefuind-o şi doborând, cu brutalitate, când au terminat copacii, oamenii care îşi permit să mai creadă în idealurile de acum 100 de ani şi să se zbată pentru ţara lor. Cu greu s-ar fi putut gândi cineva că estetul rafinat (uneori prea subtil, spre a-i fi priceput fără echivoc mesajul din parabolele lui scenice) care este Radu Afrim va ajunge să producă un asemenea spectacol-manifest, de o disperare şi o limpezime atât de tăioasă, încât drujbele (lui Dumnezeu, Kerestoly sau ale altor pretinşi potentaţi) au luat locul mitralierelor duşmane, nimicind totul în calea lor, în pasivitatea complice şi binecuvântare a celor care ar trebui să nu-i lase s-o facă.

După 3 ore şi jumătate de spectacol dens, emoţionant, în care fiecare replică sau scenă uimeşte, ridică întrebări şi pune pe gânduri, ca pe jar... ajungi la limanul disperării: coperta finală ne aruncă în acelaşi joc "al vieţii şi al morţii în imperiul de cenuşă" (apud Horia Lovinescu), unde brutalitatea se înstăpâneşte, orb şi absurd, peste tot ceea ce nu a apucat, încă, să fie doborât, sacrificat, distrus - culmea, în numele unui pervers patriotism, spânzurat hidos, de picioare şi bălăbănindu-se abject în propria-i şi măreaţa nemernicie.

Iertată să-mi fie alunecarea preponderentă spre decriptarea sensurilor cu care regizorul şi-a înnobilat demersul, dar rămân la convingerea că acest eveniment cultural, realmente naţional, reprezintă un strigăt de revoltă şi disperare, un apel la memoria lucidă, la demnitate şi la adevăratul patriotism. Sigur că s-ar putea glosa mult pe tema rafinamentului plastic, al unei simbolistici savante, în sensul bun al termenului. Pe metafora casei din mijlocul scenei / pădurii / războiului, îndeplinind, rând pe rând, funcţia de uter matern, cămin sau patrie, de închisoare sau altar. Splendid! Pe soluţia dramaturgică de tip complementar (Apostol Bologa şi Conştiinţa sa), ori pe jocul cu totul special al actorilor care se regăsesc deplin în acest avatar existenţial al personajelor cărora le dau viaţă cu o forţă pe care o depăşeşte doar expresivitatea; cu determinarea şi luciditatea dincolo de care se simte vibraţia personală, simţirea, suferinţa... A făcut-o, deja, la cald, colegul Mihai Brezeanu aici.

Tot ceea ce mai simt nevoia să adaug este surpriza şi încântarea (oricât aş evita cuvintele mari, în cazul de faţă, ele se impun) de a fi fost părtaş la un EVENIMENT ce reuneşte, admirabil, dimensiunea înalt estetică şi pe cea militantă. Cultură patriotică?! De ce nu?.... Cu condiţia ca cea dintâi să fie dublată de talent şi inspiraţie, iar cealaltă dimensiune - de onestitate.



 Toate articolele despre Pădurea spânzuraţilor


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Bogdan Burileanu


Alte articole

 Cîteva gînduri despre Pădurea spânzuraţilor, Lucian Maier
 Cel mai iubit dintre afrimieni - Pădurea spânzuraţilor, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer