Monştri. reprezintă debutul lui Marius Olteanu în lumea lungmetrajului. M-am întâlnit cu acest film într-o seară de TIFF 2019, la cinema, aşa cum se cuvine. Recunosc, nu a fost o întâmplare. M-am pregătit pentru acest moment. Am rămas şi cu un bilet în plus. O prietenă nu a mai reuşit să ajungă, iar toţi ceilalţi pe care i-am invitat pe rând aveau deja programul făcut. Dar asta nu m-a determinat să renunţ.
Nu am să enumăr aici tot ceea ce îl recomandă pe acest regizor. Am să vă dau însă câteva repere subiective de pe harta devenirii sale: este regizorul unuia dintre scurtmetrajele mele preferate - No Man's Land - pe care, dacă nu l-aţi văzut, vi-l recomand; este autorul unui documentar pe care am avut plăcerea de a-l descoperi, din păcate, doar cu vreun an în urmă, Timoc. Lumea de dincolo (2010); şi-a adus aportul la campania UNICEF Discriminarea răneşte.
Trebuie să vă mărturisesc de ce această întâlnire a fost una programată. Îl asociez pe Marius Olteanu unui anumit tip de demers caracterizat mai degrabă printr-o extrem de mare atenţie faţă de oameni şi viaţă, o empatie remarcabilă şi puterea de a construi lumi ce par reale. Prima dovadă a celor scrise cred că o reprezintă modul în care şi-a ales actorii. Judith State, ce face o interpretare remarcabilă, aş spune, s-a trezit peste noapte, doar cu două zile înainte de începerea filmărilor, în rolul personajului feminin principal. De ce? Pentru simplul motiv că Marius Olteanu şi-a dat seama că aceasta este mai degrabă personajul creat de el, decât actriţa selectată iniţial. Mi-aş permite să spun că şi-a dat seama având o înclinaţie spre observarea atentă a oamenilor, fapt ce emană în tot ceea ce am văzut până acum creat de el. În acest sens, o mare parte din această alegere s-a născut din a intui, din forţa empatică a acestui regizor. Apoi, în discuţiile cu publicul prezent după prima proiecţie, Marius Olteanu a vorbit despre interviurile pe care le-a realizat ca parte a documentării pentru povestea lui. De ce? Pentru că el nu avea această experienţă, dar şi-a dorit mult să înţeleagă ce se poate petrece într-un cuplu, cu o oarecare vechime, după ce perdelele sunt trase. A reuşit să înţeleagă şi să transmită? Din perspectiva mea, cu mare succes, însă asta veţi decide şi dvs. după vizionarea filmului.
Dana şi Andrei - sau Arthur, cum îi spune Dana - au fiecare propria poveste pe care regizorul alege să o încadreze separat, şi abia spre final împreună sau cu alţii. Perspectiva aleasă la nivelul imaginii te face uneori chiar să crezi că te uiţi la filme diferite. Cadrele spun o poveste ce foarte uşor te poate transpune în ideea de "privire în oglindă". Centrarea pe un personaj şi scoaterea tuturor celorlalte detalii din imaginea ce-o vizionezi este maniera în care, din punctul meu de vedere, regizorul reuşeşte să se adreseze la un nivel extrem de intim spectatorului.
În film toată lumea are "reţeta" de fericire sau ştie care e timpul să "faci un copil", căci, nu-i aşa, nu eşti o familie până nu ai acel copil?! Se ating o mulţime de problematici prezente în societatea românească contemporană: omul prins între orientări sexuale, drumul unei căsnicii, cât rămâne din tine atunci când iubeşti, cât şi ce îi ceri celuilalt să accepte, presiunea socialului asupra unui cuplu, "cum se cade" să vorbeşti sau să te porţi. Dar preferatele mele rămân alegerile sufleteşti, acelea în care absolut nimeni nu-ţi poate da reţeta şi, cu toate acestea, toţi par să insiste a ţi-le servi.
Aş mai discuta puţin o chestiune pe care cred că acest film o pune pe tapet. Este vorba despre ceea ce înseamnă în societatea românească contemporană a avea o altă orientare sexuală decât cea a majorităţii. Ştiu, am avut un referendum pe o tematică oarecum adiacentă, cel pentru "familie". S-au scris despre această problematică - pro sau contra - nenumărate articole. În afară de acest fapt, ce s-a întâmplat? Referendumul, deşi s-a desfăşurat pe parcursul a două zile, a avut un impact minor. Nu a reuşit să adune la urne 30% din populaţia cu drept de vot pentru a fi validat. Prezenţa aceasta poate fi, şi a fost, interpretată, în diferite scenarii. Unul, mai puţin explorat, este cel în care oamenii au fost pur şi simplu conştienţi - mai mult decât toţi ceilalţi actori cu diferite interese - că familia are o multitudine de faţete. Şi este extrem de greu, chiar nedrept, aş spune, să defineşti tu pentru ceilalţi un lucru atât de intim. Scenariul cel mai optimist, şi trebuie să asum că este preferatul meu, ar fi că, poate, o mare parte a oamenilor nu îşi mai doresc să trăiască după reţete. Astăzi, peste acest episod al istoriei noastre sociale liniştea s-a aşternut din nou. Consider însă că filmul lui Marius Olteanu are meritul de a discuta într-un mod discret, dar foarte bine punctat, şi despre asta.
Spre deosebire de titlul ce se termină cu un punct - buclucaşul acela de punct ce mi-a stat mie pe retină până m-am lămurit ce-i cu el -, finalul este deschis. Prin această alegere, regizorul a inversat firul poveştii. Monştri. Asta suntem cu toţii atunci când nevoile, dorinţele şi egoismul îşi intră-n rol. Ceea ce-i mai straniu este că ne întâlnim cu această situaţie în relaţie cu alţii, şi cel mai adesea în relaţie cu cei mai apropiaţi. Şi mai există un moment când suntem cu adevărat nişte Monştri., atunci când punem etichetele asupra celorlalţi. Când nu mai reuşim şi nici nu ne dorim să ieşim din noi, când nu mai facem paşi spre ceilalţi. Mi-a trecut asta prin gând vizionând filmul. Am citit mai apoi că nu a fost doar un sentiment al meu, o spune şi regizorul cu subiect şi predicat într-un interviu pe LiterNet. (aici - https://atelier.liternet.ro/articol/20405/Rodica-Iuliana-Marius-Olteanu/Drumul-pe-care-il-facem-pentru-a-ajunge-la-celalalt-Monstri.html) M-am regăsit întrebându-mă când am fost ultima dată la rândul meu unul. Trist, nu mi-a luat prea mult timp să identific momentul...
Desigur, unii dintre dvs. se pot întreba la finalul acestui film dacă Iubirea poate fi şi asta?... Este o perspectivă. O poveste nu foarte uşoară, e drept. Un scenariu plauzibil şi, foarte important, fără punct. De altfel, intuiţia mi-ar spune că regizorul nu a intenţionat să introducă absolut niciun alt punct în acest film, cu excepţia celui din titlu. În rest, totul poate să curgă în diferite direcţii. Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori în viaţă, şi aproape fără excepţie într-o relaţie. Pentru puterea şi curajul de a spune o poveste despre iubire ce este departe de "scenariul clasic", şi în acelaşi timp extrem de atent la detaliile sufleteşti, cred că acest regizor merită urmărit de acum. Cu un scenariu ce respiră empatie şi atenţie, Marius Olteanu creează personaje ce se comportă precum nişte oameni, iar pentru spectatori cred că asta reprezintă un mare câştig.
Arareori revăd filme. Atunci când mi se întâmplă, o fac după un anumit timp de la momentul în care le-am vizionat. De data aceasta am sperat ca o reîntâlnire să se producă ceva mai repede, cel puţin cu câteva fragmente cărora le-am pierdut ritmul din motive pe care nu le voi detalia aici. N-am avut însă norocul. Poate la toamnă, atunci când va rula din nou în cinema. Sfatul meu este să vă creaţi ocazia de a merge la întâlnirea cu Monştri.. Nu se ştie cu cine vă mai întâlniţi acolo...
Descarcă programul TIFF 2019 aici..