Studii: Absolvent Licenţă U.N.A.T.C "I.L. Caragiale", clasa Andreea Vulpe.
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Grup, cu în-cerc-uit, adaptare după texte de Matei Vişniec, alături de: Alina Mihaela Dumitrache, Alexandra Oişte, Cristina Simion, Ioana Beatrice Tănasă, absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" Bucureşti şi Mihai Vasilescu, absolvent al Universităţii "Hyperion" din Bucureşti.
Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Andrei Ianuş: Sunt un om, puţin temător, care iubeşte foarte mult viaţa şi oamenii. Deşi deseori tăcut, urăsc să stau singur.
R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
A.I.: În clasa a 7-a (asta însemnând undeva în 2012), am primit cadou invitaţie la spectacolul Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, producţie a Teatrului Odeon. Dorina Lazăr interpreta rolul lui Doughsborough. Era pentru prima oară când vedeam un rol interpretat în travesti. Am rămas fascinat de încrederea şi de precizia cu care actriţa a tratat acest personaj. Atunci am realizat că scena e locul unde vreau să ajung, privit de oameni, ca şi eu, la rândul meu, să reuşesc să fascinez.
R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
A.I.: În primul an de facultate, la un curs susţinut de Prof. Dr. Adrian Titieni, s-a ridicat întrebarea "Ce înseamnă smerenia în meserie?". Dezbaterea a început, opiniile au fost diferite, dar după terminarea orei de curs întrebarea îmi va rămâne în minte doi ani de zile. Am ajuns la concluzia că indiferent de succesele sau eşecurile pe care le ai în această meserie, este foarte important să îţi tratezi cu respect şi bună-cuviinţă colegii, regizorul, propria muncă, tehnicienii şi, de ce nu, spaţiul de joc şi textul. Roadele muncii depuse sunt pe măsura respectului cu care o tratezi. Nu e un sfat direct, dar faptul că domnul profesor m-a pus în situaţia de a trece prin prisma propriei conştiinţe această întrebare, cred că în mine a rămas un principiu bine fondat.
R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
A.I.: Sincer să fiu, nu am avut ocazia să lucrez în multe proiecte din afara facultăţii. Chiar şi aşa, am înţeles că, din nefericire, urmează un viitor foarte incert şi lipsit de garanţie. Ceea ce înseamnă că, în cazul în care nu ai proiecte active, trebuie să fii totuşi disponibil să munceşti sau să mai înveţi încă o meserie care să îţi asigure traiul.
R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
A.I.: Minte deschisă, tenacitate şi disponibilitate. 3 însuşiri pe care un actor (şi nu numai) trebuie să şi le dezvolte. O minte deschisă, capabilă totuşi să facă diferenţa dintre bine/rău şi valoare/non-valoare este în primul rând o minte cultivată, citită. Nu ne ajută dacă suntem dispuşi să primim orice informaţie fără să o judecăm dacă nu avem reperele necesare ca să înţelegem dacă informaţia respectivă aduce sau nu valoare lumii. Tenacitatea este ce te ţine pe linia de plutire atunci când motivaţia e pierdută sau când oboseala îşi face simţită prezenţa. De multe ori "hai încă o dată" e o expresie care mi-a adus multe ore de repetiţii bune. Disponibilitatea, pe scurt, este capacitatea de "a fi maimuţă". Este o meserie menită să destindă şi să bucure. Recunosc, la ultimul capitol mai am mult de lucru pentru că am nefericita tendinţă să mă iau mult prea mult în serios.
R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actor/actriţă?
A.I.: De cele mai multe ori, reacţiile se împart în două categorii. Prima categorie: admiraţie măgulitoare. Prima categorie este formată de obicei din oameni care încă visează şi se bucură când văd tineri care urmează un drum nu tocmai sigur, dar care este un drum ales de inimă. A doua categorie: reticenţă. A doua categorie este formată din oameni realişti, care caută un viitor sigur şi cu griji mărunte, arta nefiind cea mai stabilă zonă din foarte multe puncte de vedere. Chiar şi aşa, indiferent de prima reacţie, de multe ori sunt tratat cu o surprinzătoare deschidere de inimă şi curiozitate.
R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
A.I.: Felul în care mă raportez la public. Am realizat că indiferent de impresia pe care o am eu faţă de nivelul la care trebuie să ajungă o scenă sau un spectacol, este foarte important să respecţi partitura. Să nu încerc să plusez mai mult decât este necesar astfel încât să păcălesc publicul. Publicul nu este prost, publicul este cel mai bun şi cel mai inteligent partener al tău, dar care trebuie respectat.
R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
A.I.: Mi-aş dori să am ocazia să joc cu oricare dintre profesorii mei, dar în special cu Adrian Titieni. Aş fi foarte curios să văd de felul în care lucrează. Să văd cum din calmul şi liniştea sufletească pe care o are poate să se transforme în orice îi este cerut de text.
R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
A.I.: De ce să mint, este ceva nou şi îmi este puţin frică: de-a lungul facultăţii am avut doar două ocazii în care am lucrat la ceva asemănător. În acelaşi timp, mă fascinează puterea pe care o are gândul pe care îl foloseşti într-o mişcare, transformând ceva aparent abstract în ceva concret. În plus, îmi place foarte mult să mă mişc (mai ales la sol).
R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituţionalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
A.I.: Teatrul independent îţi oferă libertatea de a transmite orice mesaj, de a veni cu propuneri îndrăzneţe (în limita bunului-simţ) şi de a-ţi alege echipa cu care lucrezi. Cele 2 mari dezavantaje ale acestui tip de teatru sunt: spaţiile de repetiţii şi capacitatea de a putea trăi din acest tip de teatru. A fi colaborator sau angajat al unui teatru îţi oferă siguranţa zilei de mâine, dar îţi reduce mijloacele de exprimare. Cred că aş alege prima variantă deoarece consider că teatrul independent are şansa, mai ales acum, să fie vocea multor oameni nefericiţi.
R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
A.I.: Cred că este necesară vocea unui lider într-un proiect, pentru că din cauza dorinţei fiecăruia de a duce un aport personal spectacolului, se întâmplă uneori ca atmosfera să devină haotică. În momente de acest fel, e nevoie de o persoană care să aducă echipa cu picioarele pe pământ.
R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
A.I.: Am foarte multe hobby-uri. Cânt la chitară, uneori compun muzică electronică, repar sau modific telefoane, biciclete şi cam orice activitate care implică mâinile. Mă fascinează spaţiul. Uneori, în autobuz, verific articolele de pe site-ul NASA, ca să văd ce poze au mai fost trimise de sateliţi sau dacă a fost descoperită vreo lume îndepărtată. Ascult foarte multă muzică rock şi, undeva, copilul din mine încă speră că o să ajungă următorul Angus Young.
R.R.: Care este relaţia ta cu publicul?
A.I.: Fix ca în dragoste, îmi iubesc spectatorii şi vreau să fiu iubit de ei. Doar că în acest caz, eu trebuie să fac primul pas şi trebuie să depun munca pentru ca relaţia să funcţioneze.
R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
A.I.: Cred că această persoană ar fi Doina Moale, doamna care asigura agenda de lucru a teatrului şi a directorului de la Odeon, o fiinţă importantă mie, care încă de mic a ţinut ca eu să merg să văd spectacole de teatru. De la ea am construit o fundaţie de iubire faţă de teatru şi de tot ce înseamnă acesta. De la ea am primit şi invitaţia la spectacolul care mi-a marcat inima în mod iremediabil.
R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actor, rolul tău în societate?
A.I.: În momentul de faţă, e foarte important să aducem aminte oamenilor de cât de puternice sunt trăirile pe care le poate avea un om, pentru că am impresia că dorinţa de a fi atât de politically correct a ajuns să înece instinctul şi sentimentele puternice. Am senzaţia că în jurul meu creşte o teamă inexplicabilă de a intra în conflict, de a iubi cu toată inima sau de a face afirmaţii curajoase. Am observat această teamă chiar şi la mine, dar pentru cei care nu au avut şansa să observe cât ne depărtăm de natura liberă şi frumoasă a omului, este de datoria actorilor să le aducem aminte că "Hei, e ok să faci ce simţi."
R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
A.I.: Aş încerca să implic activitatea universităţilor în teatru şi vice-versa, pentru că deşi sunt două instituţii care fac parte din aceeaşi lume, sunt două capete care nu ştiu nimic unul de celălalt.
R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
A.I.: Mi-aş dori să fiu mult mai liber şi neînfricat, să îmi permit să vorbesc de fiecare dată când simt că ceva nedrept se întâmplă în preajma mea.
R.R.: Cât de deschis eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
A.I.: E important să ştii cum să primeşti opiniile şi să ştii cum să alegi ce te ajută pentru a-ţi face treaba şi mai bine. Într-adevăr, uneori poate fi deranjant că ce s-a scris despre tine sau spectacolul în care joci nu te pune într-o lumină tocmai bună, dar e important să selectezi ce consideri că din ce a durut e adevărat. Criticul îţi oferă imaginea de ansamblu care cu orele de repetiţii se pierde. Personal, când am senzaţia că o opinie din exterior îmi poate afecta stilul de lucru sau curajul, prefer să nu o aud, sau chiar dacă o aud, nu o iau în seamă.
R.R.: Cum percepi noile generaţii de artişti? Vezi vreo diferenţă faţă de generaţiile pe care le vezi pe scenă?
A.I.: În ultimii 5 ani am observat o dorinţă foarte mare de a transforma teatrul într-o formă de protest. Ceea ce este un lucru bun. În acelaşi timp, cred că generaţiile trecute sunt mult mai bine pregătite pentru scenă din toate punctele de vedere.
R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
A.I.: Acum e cel mai bun moment din viaţă să faceţi exact ce vreţi. Vă pup!