Ana Pasti explorează tema maternităţii descoperite ca o întîlnire neprevăzută a destinului. Într-o noapte de iarnă bucureşteană, anonimă şi lipsită de perspective, Amalia (Ana Pasti), protagonista scurtmetrajului, este o corporatistă de succes ce are o relaţie sinuoasă şi nesatisfăcătoare cu un bărbat însurat. Fie că nu îşi găseşte maşina într-o parcare imensă, fie că vorbeşte pierdută în faţa unui microfon într-un drive-thru, Amalia ne este introdusă ca năucită într-un univers de maşini impersonale. Oamenii re-apar brusc în carne şi oase printr-o tăietură bruscă de montaj, cînd vedem un băieţel (Gabor Bondi) ce încearcă să îi vîndă cărţi. Clar, un caz social.
După o serie de întrebări futile privind dezinteresul instituţiilor de protecţie a copilului, despre absenţa acestora din viaţa celor care au cu adevărat nevoie de ele, Amalia îl ia pe copil în maşină. Se oferă să îl ducă acasă. Maternitatea reprimată se exprimă ca filantropie. Drumul, mai lung şi mai plin de peripeţii decît se aşteptau, devine prilej pentru crearea unor legături neaşteptat de profunde. Subiectul aduce aminte de Central do Brasil / Central Station, film reprezentativ al cinematografului brazilian. Acolo, o învăţătoare pensionară se oferă să conducă un băieţel orfan către casă, descoperindu-şi, tot întîmplător, instinctul matern (în timp ce suntem martorii diversităţii unei întregi culturi).
Una din frumuseţile scurtmetrajului În noapte este atitudinea deschisă a personajului Anei Pasti. Nu condamnă soarta copilului, nu îl ceartă, ci empatizează cu el. Există, e drept, tentaţia de a-i ţine lecţii. Îl corectează, de exemplu, atunci cînd acesta comite frecvent dezacorduri, dar îşi dă rapid seama că este doar o marcă socială şi nu are nimic de-a face cu hărnicia sau inteligenţa copilului.
Prezenţa copilului se face simţită într-un mod neplăcut şi şocant: din cauza răului de maşină şi a unei cine prea picante, nepotrivite cu vîrsta sa, acesta vomită pe tapiţeria luxoasă a maşinii. Prin această reacţie necontrolată copilul îşi cere drepturile în lumea aseptică, curată (dar, în ultimă instanţă, nefericită) în care trăia Amalia. Pe de o parte, este un protest împotriva unei expedienţe nepotrivite: copilul mîncase ceea ce Amalia refuzase. Pe de altă parte, prin îngrijirea pe care aceasta trebuie să i-o acorde, ca şi prin murdărirea fizică a maşinii şi a hainelor ei, Amalia este forţată să iasă din bula în care se izolase şi să îşi asume, responsabil, datoria. Chiar dacă nu a căutat această sarcină, rezultatul va fi salutar. Va fi momentul în care realizează golul care o înconjura şi punctul de întorsură a unei transformări interioare.
De cealaltă parte, Raul (Gabor Bondi) are un portret creionat cu atenţie, între doi poli de atracţie: pe de o parte copilul conştient de nevoile sale, de dependenţa sa faţă de figura maternă ce i se oferă pe neaşteptate, iar pe de altă parte, bărbatul voluntar, chiar mîndru. Deşi nimeni nu îi impune, el îşi asumă un rol activ în familia sa săracă prin încercarea de a aduce bani în casă vînzînd cărţi, în condiţiile în care tatăl a plecat fără nici o explicaţie. Sarcină dificilă, ce trebuie realizată doar noaptea, căci ziua este plină de pericole din partea concurenţei - ceilalţi copii care vînd cărţi şi care îl agresează. Motivaţia sa este îndreptată tot către maternitatea văzută ca o povară, nu ca o împlinire: mama sa are nevoie de bani pentru scutecele surorii mai mici.
Filmul are o venă moralizatoare, însă reuşeşte să nu fie moralist. Astfel, personajul Anei Pasti este dominat de succesul exterior (o maşină scumpă, haine de firmă), care este însă plătit prin sacrificarea vieţii de familie. E, deci, conştientă de golul interior şi capabilă să se deschidă către celălalt într-o manieră autentică. Similar, personajul copilului, chiar dacă este victima unui sistem social prea puţin inclusiv, în care serviciile de asistenţă socială sunt departe de a fi eficiente, nu încearcă să profite de nou cîştigata sa prietenă înstărită, ci, în mod natural, încearcă doar să-şi găsească o figură feminină pe care să se poată baza.
Aşadar, În noapte creează personaje credibile, bine creionate şi interpretate , puse în situaţii neaşteptate, dar, la o reflecţie mai profundă, destul de probabile. Critică realităţi actuale într-o manieră inteligentă şi convingătoare. Prin întorsăturile de situaţie create, filmul Anei Pasti comprimă un scenariu plauzibil şi optimist în acelaşi timp.
Luna mea (regia: Claudiu Mitcu, cu Dana Rogoz)
Dacă În noapte vorbeşte despre o mamă de împrumut, despre ratarea relaţiei biologice şi înlocuirea acesteia cu un raport psihologic, Luna mea pare o continuare logică, un exerciţiu de imaginaţie care acordă premiul naşterii naturale, dar, ca într-o damnare plină de surprize, o agravează cu o boală handicapantă.
Filmul începe ca un road-story: o mamă şi fiica sunt în drum spre mare. Singure, bine dispuse, anticipînd distracţia. Putem chiar să ne imaginăm cîteva experienţe care vor ilumina mai bine sentimentele lor sau care vor întări şi mai mult relaţia dintre ele. Însă, naraţiunea devine rapid pesimistă: încă de la prima oprire, mama îi administrează fiicei un medicament care nu pare să trateze o simplă răceală. Apoi, într-o tensiune agravantă, fiecare popas adaugă încă un motiv de îngrijorare. Realizăm că fiica suferă de ceva grav, care, chiar dacă invizibil, este debilitant pentru ea. Şi motiv de mare suferinţă pentru mama sa. Nu ştim dacă fetiţa mai are mult sau puţin de trăit, sau dacă se va vindeca vreodată de boala sa, cunoaştem însă suferinţa mamei.
Încă din prima noapte a vacanţei, cazate într-o pustietate retrasă, fricile mamei răsar din spaţiul în care au fost refulate, cu greu ţinute în frîu, pentru a răbufni într-o criză de plîns ce o sperie pe fiica sa. Apoi, deşi nici vacanţa şi nici scurtmetrajul lui Claudiu Mitcu nu au la dispoziţie prea mult timp, vedem procesul de degradare psihologică al mamei, care vine cumva în întîmpinarea evoluţiei bolii pe care şi-o imaginează.
Aşadar, ambele scurtmetraje vorbesc despre o maternitate frîntă, împiedicată de obstacole insurmontabile, fie psihologice, fie fizice, să se împlinească. Relaţia maternă, în loc să se împlinească, devine sursă de frustrare. Nici unul nu se desfăşoară într-un cadru tradiţional, într-o familie care ar fi putut să furnizeze (cel puţin teoretic) protecţia necesară. Însă, pe de altă parte, nici nu se transformă într-o pledoarie patriarhală, lăsîndu-şi fiecare protagonistele să se lupte singure cu propria viaţă.
Legat de aceasta, o altă trăsătură comună este dată de absenţa personajelor masculine. Bărbaţii nu sunt o soluţie, ci, adesea, o parte a problemei. Ei doar promit rezolvări (fie o relaţie împlinită ca în În noapte, fie tratamente adecvate ca în Luna mea, sau, ca în Bilet de iertare, un alt scurtmetraj aflat în competiţie, eliberarea din sclavie), dar nu le şi livrează. Nu fac o diferenţă reală în vieţile mamelor. În filmul Anei Pasti, personajul masculin este doar o voce - trecut ca atare în generic: "voce «El»". În Luna mea, nu e nici măcar o voce, ci simple mesaje-text pe ecranul luminiscent al smart-phone-urilor. În Bilet de iertare, este redus la o simplă scrisoare.
O altă trăsătură comună este predilecţia pentru spaţiul claustrofob al autoturismului ce devine loc de manifestare a maternităţii. Dacă, pe de o parte, intimitatea interiorului îmbină la adîncirea relaţiei între dintre cei care se află în acest spaţiu protejat, pe de altă parte maşina se transformă într-o cale a evadării înspre o iluzorie împlinire personală dintr-o viaţa complicată, lipsită de perspective. Autoturismul reprezintă insula preferată, chiar dacă temporară, în faţa unei societăţi neprietenoase. Bărbaţii absenţi din relaţiile neîmplinite ale mamelor se reîntrupează sub forma unor bărbaţi agresivi, indiferent de clasa socială din care fac parte. Fie că este un conducător de jeep vorbitor de romani cu care Amalia din În noapte are o altercaţie, fie doi trecători care se întîmplă să fie martorii unei crize a fetiţei din Luna mea, bărbaţii sunt prezentaţi mai degrabă ca o ameninţare la adresa protagonistelor decît ca o scăpare şi cu atît mai puţin ca sprijin.
Feminitatea imprimată în aceste scurtmetraje nu este, aşadar, una serenă şi fertilă, ci, din contră, contorsionată, chinuită. Incapabilă să hrănească şi să crească cum trebuie. Aşadar, o ruptură feministă faţă de femeia dependentă din trecut, dar, în acelaşi timp, o lamentaţie la adresa unui destin care nu reuşeşte să se împlinească în celălalt, în fericirea copilului.
Descarcă programul Anonimul 2020 aici..