Întotdeauna mi-a plăcut acest cuvânt: împreună. Poate pentru că am crescut într-o lume care ne obliga să fim împreună (comunismul anilor '80), aşa cum cea de azi ne îndeamnă să scăpăm mai repede unii de ceilalţi. Ecranul de cinema era un obiect obscur al dorinţei fără de care cu greu îmi puteam imagina existenţa. Pe vremuri, obişnuiam să merg la cinema cel puţin săptămânal. Eram copleşit de acea perdea monumentală care dezvelea ecranul, la Scala sau la Patria, înaintea fiecărei proiecţii. Îmi plăceau replicile spectatorilor la schimbul bobinei ("Au tăiat!"), dar şi toate icnetele şi suspinele care însoţeau momentele dramatice ale filmului.
În ultimii ani, ajungeam mai rar. Niciodată nu am mers singur la film. Poate doar în cadrul festivalurilor studenţeşti, sau o dată, la Festivalul Filmului European. Nu agreez vizionarea unui film în singurătate, pentru că filmul, teatrul şi orice alt spectacol înseamnă o amintire sau un vis împărtăşit cu cineva - trăieşti şi visezi împreună cu (alt)cineva. Celălalt certifică existenţa visului, împreună cu tine, sau a momentului care va deveni amintire.
"Eşti doar o amintire", spune Kylo Ren în Star Wars: The Rise of Skywalker (2019). "Da" - răspunde Han Solo, "dar sunt amintirea ta!" ("You're just a memory." - "Yes, your memory!"). Este scena care izbăveşte filmul de la derizoriul definitiv şi care trimite cel mai mult la esenţa seriei Star Wars: familia. Pentru cei care nu au văzut filmele, precizez că maleficul Kylo Ren este fiul lui Han Solo. Faptul că este amintirea lui Ren face ca Solo să nu rămână doar un spectru, ci să (re)devină o prezenţă activă în lumea vizibilă. Amintirea lui Ren îi reconstituie identitatea, legitimitatea, ba chiar însăşi realitatea imaginii tatălui ucis. Transcendenţa acestei reîntâlniri exprimă, metaforic, filmic, puterea spiritului uman de a părăsi răul şi de a regăsi centrul existenţei. În acel centru cred că se află legătura cu celălalt, adică cu Dumnezeu.
De ce m-a atins astfel momentul din Rise of Skywalker, un film (dintr-o trilogie) pe care îl consideram nedemn de pecetea Star Wars? Am analizat această percepţie nouă şi am constatat că se datorează unei vizionări în compania copiilor mei. M-am bucurat să văd cum seria Star Wars le-a captat imaginaţia şi a început să îi fascineze aşa cum s-a întâmplat şi cu mine, la vremea mea (pentru mai multe detalii, recomand acest articol). Privind din nou mediocrul Rise of Skywalker, alături de cei mici, am descoperit virtuţile filmului, ignorate la prima vizionare şi, în special, secvenţa discutată mai sus, superb jucată de cei doi actori (Adam Driver, respectiv Harrison Ford). "Ştiu ce trebuie să fac dar nu ştiu dacă am puterea să o fac" ("I know what I have to do, but I don't know if I have the strength to do it") - spune fiul, încheind un arc deschis printr-o frază identică, rostită cu 2 episoade în urmă, când şi-a ucis tatăl. Replica rostită de Ford este simplă şi adevărată, pentru că este replica pe care orice tată ar da-o fiului pe care îl iubeşte, dincolo de orice.
Faptul că eram împreună cu ai mei a potenţat percepţia acestui moment al filmului? Dar nu eram împreună doar cu familia mea. Filmul era transmis pe un post de televiziune, deci mult mai mulţi telespectatori ni se alăturau, din alte locuri. Conştiinţa acestei colectivităţi este subliminală, dar lucrează în timpul vizionării filmului. Ştim că, la fel ca noi, în acelaşi timp cu noi, mulţi alţi oameni se lasă capturaţi de magia acestui film. O amintire există doar când o împarţi cu cineva? Situaţia este profund subiectivă. Am întâmplări pe care mi le amintesc doar eu, am filme pe care mi le amintesc doar eu şi cu toate acestea rămân valabile şi adevărate pentru mine, în ciuda amneziei celuilalt, alături de care le-am trăit. Momentul aşa-cum-l-am-trăit-eu nu poate fi invalidat decât de propria uitare, aşa cum întreaga noastră existenţă poate fi invalidată de uitarea celorlalţi.
Cinema înseamnă împreună. Festivalurile de pe facebook sau întâlnirile de pe zoom sunt altceva.
În legătură cu vizionarea în singurătate, aş vrea să notez câteva scurte consideraţii despre video on demand şi streaming online. Instrumentul vizionării pe internet, inaugurat de YouTube în urmă cu 15 ani, predă controlul spectacolului către spectator. Este foarte potrivit pentru vizionarea cu scop informativ (a unor fragmente de filme, trailere, filme how-to etc.) dar nu la fel de folositor pentru filmele de lungmetraj care se cer văzute cap-coadă. Însăşi acţiunea de a derula întregul film în câteva secunde pare că îi îngenunchează măreţia, magia şi capacitatea de a-ţi suspenda îndoiala (evitarea intenţionată a gândirii critice sau a logicii în examinarea unei lucrări de ficţiune speculativă).
La începutul anului 2020, scriam despre excepţionalul The Irishman (producţie Netflix, S.U.A. 2019 - un film care durează 3h30): "O singură tristeţe am la gândul că acest film, deci tocmai Martin Scorsese, pune încă o lopată de pământ peste coşciugul cinematografului, fiind lansat exclusiv pentru streaming, adică vizionare acasă, între două ciorbe şi trei plimbări cu căţelul. Ori un film de o asemenea amplitudine cere atenţia unui public adunat în sala de cinema." De la an la an, Netflix a adăugat titluri noi în catalogul de filme producţie proprie, iar astăzi a ajuns să ofere o abundenţă uimitoare de seriale, documentare şi lungmetraje de ficţiune. Însăşi această ofertă excesivă devalorizează actul privirii filmelor şi descurajează folosirea unor criterii pentru selecţia lor. Şi e cu adevărat imposibil să produci calitate artistică la scară industrială (în 2016, Netflix a lansat aproximativ 126 de seriale originale sau filme, mai multe decât orice altă reţea sau canal de televiziune).
La începutul lui 2019, o intensă dezbatere s-a desfăşurat la Hollywood pe tema eligibilităţii filmelor la Oscar. Steven Spielberg a fost prins în iureşul ei, fiind poziţionat de partea conservatorilor cinematografului. El ar fi dorit modificarea regulii care cerea doar o săptămână de proiecţie în sală pentru ca un film să fie nominalizat la Oscar. Până la urmă, regula a rămas neschimbată şi Netflix a ieşit câştigător, neputând fi obligat să cedeze mai mult teren în favoarea cinematografului tradiţional. Astfel, filmele lor pot avea premiera online şi în săli simultan, iar după doar o săptămână de proiecţii, pot participa la Gala Premiilor Oscar.
Cred că "covidul" este doar pecetea biologică pusă peste o transformare graduală a spiritului civilizaţiei occidentale (şi aici includ civilizaţia românească). Suntem amatori de comunicare dar, în realitate, avizi de singurătate. Construim relaţii superficiale şi ziduri invizibile. După aşa-zisa comunicare, ne grăbim fiecare înapoi în "bula" noastră, unde regăsim senzaţia securităţii şi a controlului. Matrix (1999) rămâne un film vizionar pe această temă. IPad-ul, IPhone-ul, Facebook-ul şi Netflixul sunt doar tehnologii venite în întâmpinarea unei mutaţii ontologice, care a pornit cu decenii în urmă. Confort şi bunăstare sporită = singurătate, din păcate. Luxul de a ţine în frâie toate neajunsurile vieţii se plăteşte cu această monedă. Dar nu este singurătatea monahilor, a asceţilor care, de fapt, numai singuri nu sunt. Este cealaltă singurătate, şi îmi aduc aminte de vorbele unei dragi colege cu care am lucrat la ştirile unei televiziuni comerciale, în urmă cu vreo 14 ani: "Cred că iadul înseamnă să fii singur, singur, singur".
"O adâncă singurătate existenţială vine spre noi" - anunţă marele regizor Werner Herzog, într-un inedit interviu dat pe timp de pandemie. Existăm singuri cu gândurile, teoriile, amăgirile şi dorinţele noastre sterile. Iar acum am rămas singuri în spatele măştilor noastre sterile. Facebook-ul, cu milioanele de lumi urzite de actori, fiecare jucând rolul fericitului, este un imens panoptic al singurătăţilor noastre.
Bun, dacă am reuşit să vă deprim înseamnă că am atins doar primul obiectiv al acestui articol, în ton cu vremurile. Al doilea obiectiv este, ca întotdeauna, luminiţa de la capătul tunelului: în septembrie 2020 s-a aprobat (de "sus") redeschiderea cinematografelor din mall-uri (în S.U.A., dar şi în România). Unele cică vor vinde şi popcorn. Asta înseamnă că vom putea vedea superanticipatele No Time to Die (James Bond) şi Tenet (de Christopher Nolan) la cinema. Asta înseamnă că vom visa şi ne vom aminti din nou împreună.