Omenirea a trecut prin multe lucruri odioase de la naşterea teatrului. A trecut prin războaie, prin epidemii şi dictaturi de toate felurile. Teatrul a supravieţuit în tot acest timp. Uneori a luat pauze lungi, alteori s-a încăpăţânat să existe neîntrerupt. Până aici, nimic nou. A fost la fel şi în timpul lui Shakespeare, în timpul ocupaţiei naziste sau în Războiul din Bosnia.
27 martie este Ziua Mondială a Teatrului. E o tradiţie ca mesajul scris de o mare personalitate a teatrului cu această ocazie să fie citit în toate teatrele şi revistele de specialitate ale lumii, pentru a celebra forţa, vizibilă sau ascunsă a acestei arte. Astăzi simţim că e urgent să venim cu un mesaj propriu, care să atragă atenţia asupra situaţiei din sectorul cultural independent.
Reactor este un spaţiu care, în cei 7 ani de activitate, a simţit responsabilitatea să ofere cadre şi contexte de lucru pentru zeci de artiste şi artişti de teatru. Pare o nebunie, dar de aici a pornit totul: din nevoia de a lucra şi din truismul acesta, că nu avem cum să avem viaţă culturală fără spaţii culturale.
A trecut deja un an în care cea mai importantă caracteristică a teatrului, aceea că e făcut împreună pentru a fi consumat împreună, este interzisă. Totuşi, micile momente de bucurie, în care ne-am văzut faţă în faţă, au fost suficient de intense încât să ştim că experienţa de a fi împreună este unul dintre lucrurile care ne definesc: ca animale, ca fiinţe emoţionale, ca cetăţeni. Ne este dor de ce se naşte din întâlnirea asta - senzaţii, emoţii şi gânduri comune.
Pandemia în care încă ne aflăm şi al cărei final nu mai riscăm să îl prezicem, ca să nu fim penibili, a demonstrat câteva lucruri în plus. Ne simţim obligaţi moral să le semnalăm. Le semnalăm cu furie sau ca un strigăt de ajutor. Ca o invitaţie la solidaritate.
Am învăţat în acest an cât de fragil este confortul pe care credeam că îl avem cu toţii. Cât de uşor putem să ne pierdem reperele într-o lume urbană atât de centrată pe imagini ale comodităţii. Oraşele noastre, locuinţele noastre, au devenit doar locuri în care am dormit. Ne-am simţit norocoşi că am avut unde dormi şi unii dintre noi ne-am gândit, uneori, că privilegiul acesta e ceva ce conştientizasem acum mai mult timp. Am simţit, poate, ce înseamnă să trăieşti cu spaimă şi cu senzaţia că eşti într-o situaţie de provizorat continuu. Am simţit singurătate şi ne-am regrupat, când am putut, în online. Cât să nu uităm unii de alţii.
Ne-am gândit mult la muncă, la valoarea ei şi la felul inegal şi absurd în care sunt valorizate diferitele munci. Artiştii - mai ales cei independenţi, pare că mai avem mult de strigat: "arta e muncă!" până când cineva o să ne bage în seamă. Munca noastră a fost şi este invizibilizată şi astfel de atitudini au efecte puternice asupra noastră ca indivizi, ca cetăţeni. Noi credem în continuare că are efecte negative şi asupra societăţii. S-a discutat mai des şi cu mai multă vervă despre deschiderea mall-urilor şi a bisericilor decât despre deschiderea teatrelor. Iar asta nu poate decât să spună foarte multe despre societatea noastră.
De-a lungul timpului am văzut cum spaţiile culturale din marile oraşe se nasc, trăiesc în provizorat şi mor. Am simţit pericolul la orice pas, nesiguranţa a fost ceva care ne-a învăţat să lucrăm tot mai atent unii alături de ceilalţi. Anul acesta, însă, chiar şi cele mai sigure lucruri pe care le aveam par să fie incerte.
Dincolo de promisiuni şi de atitudini binevoitoare din partea autorităţilor, rămâne cinismul faptelor. Dacă în 2019 sursele noastre de venit proveneau în proporţie de 50% de la AFCN, 12% din proiecte finanţate de Primăria şi Consiliul Local, 14% din sponsorizări sau donaţii, 14% din bilete, 10% din festivaluri sau evenimente private, în anul 2020 procentul s-a modificat, AFCN acoperind şi mai mult: 75%. Restul veniturilor au arătat aşa: 12% din proiecte finanţate de Primăria şi Consiliul Local, 5% din bilete, 5% din festivaluri şi evenimente private şi 3% din sponsorizări sau donaţii. Pentru 2021 lucrurile sunt greu de proiectat. Bugetul confirmat de anul acesta este format doar din proiectele câştigate la AFCN în sesiunea din toamna 2020, ale căror contracte încă nu sunt semnate. În această situaţie, Asociaţia se întreţine de la începutul anului 2021 doar din fondul de rulaj. În contextul în care suntem tot mai dependenţi, iar sursele de finanţare sunt tot mai reduse, singura instituţie a cărei finanţare era predictibilă - AFCN - amână lansarea apelului de proiecte din sesiunea II/2021. Pe lângă această întârziere, este şi primul an în care restructurările în ceea ce priveşte depunerea proiectelor limitează organizaţiile la maximum 2 proiecte, restricţionând accesul la finanţărilor multianuale celor care au deja un proiect multianual în desfăşurare. Conform normelor de decontare a cheltuielilor, în cadrul unui proiect AFCN putem acoperi chiria spaţiului pe o singură lună. Ce facem cu lunile neacoperite? În fiecare an, finanţările locale de la Primărie ne ajutau să compensăm o parte din aceste goluri. Anul acesta (2021), însă, este prima dată când Primăria nu lansează un call de finanţare la începutul anului. Este şi primul an în care biletele sunt calculate la 0 ca venit. Stimate autorităţi, faceţi voi calculele pentru a vedea cum arată situaţia noastră financiară. Iar dacă ecuaţia e foarte complicată, poziţia publică suntem siguri că va veni. Toate aceste măsuri împiedică o organizaţie mijlocie ca Reactor să se dezvolte sau măcar să se menţină pe linia de plutire. Fapt recurent în acest sector în care dezvoltarea şi creşterea par imposibile. Constant subfinanţate, organizaţiile culturale independente sunt ţinute în permanenţă la categoria "debut". Cei care practică activităţi culturale sunt nevoiţi de multe ori să îmbine activitatea din independent cu alte joburi din care se pot întreţine. Câte organizaţii independente au peste 10 ani de activitate? Ce structuri de finanţare există pentru organizaţii care derulează constant proiecte şi care angrenează peste 50 de artişti independenţi? Cui să ne adresăm?
Vrem să vă spunem că (încă) suntem aici, că avem nevoie de acţiune, nu de vorbe. Vrem să vă amintim că nu vom înceta să fim aici pentru a experimenta utopii posibile. Vrem să vă spunem că suntem siguri de faptul că teatrul nu va muri, însă nu suntem atât de siguri de viitorul nostru. Sperăm totuşi că, atunci când pandemia se va termina, ne vom aduna cu toţii din nou la Reactor pentru acele momente speciale care ne fac să ne simţim cu adevărat împreună.
La începutul epocii supervirusurilor, vă rugăm să nu uitaţi de forţa incredibilă a teatrului de a rezista, de a se autoconserva şi de a se răspândi printre oameni. Să nu uitaţi, însă, nici de cei care îl fac.