Cinema, de la rit comunitar la conţinut

A trecut mai bine de un an de la izbucnirea pandemiei în Europa. Pe 22 ianuarie 2021 s-a anunţat (în Bucureşti) redeschiderea cinematografelor, iar pe 7 martie 2021 s-au reînchis. Acum, în 5 mai 2021, s-au redeschis (teoretic) din nou. În cele nici două luni dintre 22 ianuarie şi 7 martie, foarte puţine cinematografe au funcţionat efectiv, şi acelea la jumătate din capacitate. Între timp, oamenii încep să îşi piardă minţile, pentru că lumea seamănă din ce în ce mai mult cu o închisoare. După cum ştim din istoria ţării noastre, cei care au supravieţuit închisorilor comuniste din anii '50 au fost acei oameni de bine care nu s-au lăsat cotropiţi de deznădejde şi de absurditatea aparentă a existenţei, găsind activităţi care să le umple mintea şi sufletul (învăţau limbi străine, compuneau şi recitau poezii, îşi povesteau unii altora vieţile, comunicau între celule folosind codul morse, se rugau şi oficiau slujbe împreună, în şoaptă).

Comedia nominalizată la Globurile de Aur 2021 - Palm Springs (2020), chiar dacă a fost concepută înaintea izbucnirii pandemiei, reflectă această stare de disperare şi nebunie surdă care apasă azi minţile oamenilor. Filmul nu se sfieşte să pastişeze capodopera metafizică Groundhog Day (1993), dar pedalează mai mult pe ideea lipsei de sens a vieţii, pe când înaintaşul său miza pe un sens eliberator. O zi se tot repetă, doar că în buclă rămân captive mai multe personaje, generând relaţii, situaţii stranii şi dialoguri filosofice despre ele, asemănătoare cu actualitatea (în cazul nostru, toţi suntem captivi în bucla pandemiei): "Toţi suntem singuri", "este o eroare în simularea în care trăim cu toţii", "nimic nu are sens", "cel mai bun pariu este să înveţi să-ţi suferi existenţa". Alt film premiat cu Glob şi apoi cu Oscarul suprem - Nomadland, deşi plasat în timpul crizei din 2008, este tot jurnalul unei singurătăţi (starring: Frances McDormand, regia; Chloé Zhao - ambele premiate la rândul lor). Cele două filme menţionate mai sus au avut premiera la Festivaluri, apoi au rulat foarte puţin în săli, pentru a sfârşi pe platforma de streaming Hulu, un concurent important al gigantului Netflix. Toate filmele sfârşesc, acum, pe "norii" internetului, de aceea suporturi precum DVD sau BluRay sunt pe cale de dispariţie.
În continuarea gândurilor exprimate în articolul din septembrie 2020 (vezi Alexandru Stănescu: Anul în care cinematograful a murit), nu fac decât să constat evidenţa când repet că cinematografia mondială se găseşte într-un moment critic al existenţei sale. Nu mă refer la o criză a producţiei (care este înfloritoare), ci a recepţiei. Problema atinge orice altă formă de spectacol, dar eu mă opresc la cel cinematografic. Spectatorul a fost despărţit de spectacol prin înlocuirea sălii de cinema / teatru / stadion etc. cu ecranul aparatului digital - telefon, tabletă, TV - asupra căruia spectatorul a primit controlul total, pierzând, simultan, contactul cu spectacolul. Acel spaţiu şi timp al visării împreună a fost distrus. Pagubele şi efectele pe termen lung sunt încă greu de evaluat. Trebuie să ne întrebăm: ce mai înseamnă filmele astăzi şi în ce fel se mai deosebesc în peisajul media, inundat de produse audio-vizuale.

"There are no more movies, there's only content" ("Nu mai există filme, ci doar conţinut") - spunea producătorul american Mike Medavoy în 2005. Cred că asistăm la o coborâre a cinematografiei de pe "tronul" unei arte capabile să modeleze memoria colectivă (aşa cum o vedea Maurice Halbwachs (The Collective Memory, Harper & Row Colophon Books, 1980) - ca memorie vie a unor grupuri, un curent continuu de gândire care incorporează şi completează memoria individuală). Alungate din spaţiul şi timpul circumscris al sălii de cinema, devenind conţinut, filmele încep să alunece într-o clasă nedefinită de obiecte pseudoculturale, care se întinde de la publicitatea pentru bere sau iaurt până la clipurile publicate de adolescenţi pe Tik Tok - şi prin această extremă am exemplificat un tip de conţinut cronofag şi imbecilizant. Filmele nu mai sunt importante în agora (nici măcar în agora de pe internet), unde pot genera discuţii şi susţine dialogul, ci folosesc doar pentru a umple timpii morţi şi spaţiile izolate ale minţilor (şi locuinţelor) noastre, în concurenţă din ce în ce mai acerbă cu alte forme de conţinut. Sau, după cum glumea regretatul Gyuri Pascu, "filmele umplu spaţiul dintre reclame". Deci nu ştiu în ce măsură mai pot filmele (sau teatrul, sau concertele) să construiască spaţii ale dialogului, adică spaţii ale libertăţii.

Evenimentele cinematografiei din ultimele luni, difuzate online, subliniază, pentru mine, acest declin. Toate galele de premiere din cinematografie au devenit gale ale micului ecran şi, mai exact, ale platformelor de conţinut media online, celebrări ale unui conţinut audio-vizual privit în singurătate. Ce fel de relevanţă are acest conţinut pentru publicul plătitor de bilet la cinema (sau teatru, concert etc.), cei care se întorceau acasă şi vorbeau a doua zi despre filmul văzut aseară? Ar fi interesant de studiat impactul social al acestor filme de pe Netflix sau Amazon Prime, Hulu, HBO max etc., şi mai ales reacţia oamenilor obişnuiţi, felul în care informaţiile despre filmul văzut sunt diseminate de spectatori în grupul / grupurile de apartenenţă. Pentru o atare cercetare, reţelele de socializare ar furniza cele mai multe date.

Mulţi vor spune că cinematograful şi arta, în general, nu sunt menite să schimbe nimic serios în societate, ci doar să distreze şi să relaxeze sau, în cel mai fericit caz, să arate cu degetul unele probleme situate, mai mult sau mai puţin, în văzul tuturor. Are cinematograful vreun rol moralizator sau formativ în societatea actuală? A avut vreodată? Iată o altă temă de cercetare.

Totuşi, Hollywood-ul, dar şi marile festivaluri de film, au folosit dintotdeauna cinematografia ca instrument de modelare a mentalităţilor (ca să nu spun de "manipulare a maselor") şi ca mediu de promovare a politicilor agreate de producători, sau de corporaţiile care finanţau studiourile de film. Astăzi, Galele festivalurilor de film au devenit un caz aparte, în care ruptura dintre "marele public" şi micul grup de specialişti şi critici este flagrantă. Practic, filmele sunt arătate doar câtorva experţi care îşi exprimă opinia şi acordă premiile într-o sală goală, sau direct din sufragerie, via internet (acelaşi loc virtual unde, mai devreme, s-au consumat conferinţele de presă ale concurenţilor). Este un schimb de comunicări exclusiv între două "oligarhii de idei" sau, mai degrabă - de ideologii, luând în considerare activismul neo-marxist al celor mai importante festivaluri europene de film şi servilismul cu care mulţi cineaşti vin în întâmpinarea lui, doar de dragul atenţiei. Dacă mai punem la socoteală şi noul Regulament al Premiilor Oscar, impunând procente de genuri, identităţi şi rase în componenţa echipelor din faţa şi din spatele aparatului de filmat, ajungem la o imagine destul de tristă, care numai a libertate nu miroase. Andrei Şerban o denunţă în mai multe interviuri recente (vezi Andrei Şerban despre atmosfera din SUA: "Eşti scos din societate dacă nu eşti de acord cu ideile comitetelor neo-bolşevice formate în universităţi. (...) Îmi aminteşte de anii 1948-1952 în România, cei mai cumpliţi ani"). În timpul acesta, adevăraţii destinatari ai produselor culturale numite filme, majoritatea oamenilor obişnuiţi, care muncesc 8 ore pe zi, cei ale căror vieţi ar trebui (sau nu) schimbate în bine, sunt număraţi prin algoritmii vizualizărilor online, deci trataţi ca inexistenţi, lăsaţi deoparte să trăiască ceea ce a devenit, recent, o altă viaţă virtuală - cea de dincoace de ecran.

Aş cita, aici, idei dintr-o conferinţă recentă, susţinută de teatrologul George Banu pe canalul YouTube al Academiei Române (o formă binefăcătoare de conţinut media actual), idei care se aplică la fel de bine la domeniul filmului:
"Teatrul e un artificiu care produce adevăr.
Teatrul are nevoie de această logodnă între scenă şi sală.
E un rit comunitar - suntem împreună, aşa cum suntem împreună într-o biserică. Dacă nu ne place acest exerciţiu comunitar, nu iubim teatrul şi ne retragem în lectură sau în rugăciune."

Nu putem ignora realitatea pandemiei şi necesitatea de a limita îmbolnăvirile şi decesele. Trebuie să contemplăm, însă, posibilitatea de a nu ne mai putea întoarce la lumea "normală", aşa cum am cunoscut-o până de curând. Sper să fie vorba doar de o etapă tranzitorie, respectiv de un pesimism fără dimensiune profetică.