august 2021
Festivalul George Enescu, 2021
Melomanii care doresc să colecţioneze moştenirea lui George Enescu în calitate de interpret s-au simţit frustraţi de lipsa unei ediţii exhaustive pe disc compact.
 Desigur că, de-a lungul anilor, companii specializate în înregistrări istorice au scos la lumină o parte din tezaur. Mult material rămâne însă în arhive, inclusive cele româneşti.

Cu atât mai binevenită deci oferta casei canadiene St-Laurent Studio. Chiar dacă limitată ca scop, ea îl înfăţişează pe Orfeul Moldav în postura de compozitor, de violonist, de pianist, şi de dirijor. Iar unele documente sunt inedite.


Majoritatea provin din ultimii ani de viaţă. După cum se ştie, starea sănătăţii i se deteriorase din cauza spondilozei şi a accidentelor cerebrale, cu consecinţe devastatoare în special pentru violonist. Intonaţia, şi tehnica în general au avut atunci de suferit. Dar dacă putem trece peste aceste aspecte, vom fi răsplătiţi de muzicalitatea tălmăcirilor şi de revelaţiile unei vieţi dedicate artei.

Mult aşteptată reeditarea Sonatei nr. 2 pentru vioară şi pian alături de Céliny Chailley-Richez, o înregistrare pentru Radio France de pe 7 decembrie 1950. Cu puţin timp înainte, mai precis pe 30 noiembrie 1950, artiştii au imprimat tot pentru radiodifuziunea franceză şi Sonata nr. 2 pentru vioară şi pian de Schumann. Datele sunt confirmate într-un disc compact al casei Melo Classic conţinând lucrări de Bach şi Schubert în interpretarea lui Enescu şi a colegilor săi parizieni, între care Gaston Crunelle, Fernand Oubradous şi, din nou, Céliny Chailley-Richez. În livret putem citi lista tuturor înregistrărilor din arhivele Radio France cu Enescu în ipostaza de interpret.


Fac precizările deoarece în discografia artiştilor găsim aceleaşi lucrări de Schumann şi Enescu publicate de casa Remington cam tot pe la începutul anilor '50. Deci, versiuni diferite sau a utilizat Remington benzile radiofonice? Au mai făcut-o şi cu alte ocazii.

În cazul sonatei de Schumann, pot confirma că avem de-a face cu aceeaşi imprimare. Ea a fost reeditată cu ani în urmă de către firma japoneză Opus Kura, folosind ca sursă un LP. Aproape ca sigur atunci, la fel este şi cazul sonatei enesciene.

Ascultătorii vor fi curioşi să compare interpretarea cu mult mai renumita gravare alături de Dinu Lipatti de la începutul anilor '40 (după unele surse 1942 sau 1943). Nu cred că va surprinde că lectura cu Lipatti are un plus de vioiciune şi fineţe. Sunetul, oarecum superior în 1950, reliefează atât bogăţia paletei lui Enescu, cât, din păcate, şi efectele bolii.

Din fericire, St-Laurent Studio ne oferă şi posibilitatea de a-l asculta pe violonist aproape de apogeul carierei. Invitat în 1937 la programul Magic Key of RCA, a tălmăcit părţile lente din Concertul pentru vioară Op. 64 de Mendelssohn şi din Concertul pentru vioară nr. 7 de Mozart, de fapt doar atribuit lui Mozart, autorul rămânând anonim. Dirijor: Frank Black.

Seria gravărilor violonistului este completată de Concertul pentru vioară nr. 2 BWV 1042 de Bach în compania Orchestrei Filarmonicii din Luxembourg dirijate de Henri Pensis, de pe 15 mai 1948. Document inedit, care nu figurează în niciuna din monografii.

Tot inedită şi difuzarea monologului orbirii şi a monologului despărţirii din opera Oedipe, având-ul drept protagonist pe Xavier Depraz. Enescu a prezentat de mai multe ori iubita sa capodoperă în cercuri restrânse doar cu acompaniament de pian. La rândul său, Xavier Depraz era considerat urmaşul lui André Pernet când Opera din Paris a încercat fără succes să reia Oedipe după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Până la urmă Depraz a interpretat rolul într-un memorabil concert organizat de radiodifuziunea franceză în 1955. Enescu nu a mai avut ocazia să-şi reasculte lucrarea, păşind în eternitate cu două săptămâni înainte.

Să recunoaştem că fragmentele, provenind dintr-o înregistrare privată din 1953 cu un sunet excelent, au probabil mai mult o valoare didactică. Depraz se pare că nu stăpânea încă rolul aşa cum o va face, magistral, peste doi ani. Sau poate că nu dorea să rişte prea mult în ceea ce fără îndoială era o repetiţie. Enescu parcă mângâie clapele pianului.

Mai importantă mi se pare transpunerea recitalului de pe 9 februarie 1952 de la Salle Gaveau. Enescu îl acompaniază pe Serge Blanc în Sonata nr. 3 pentru vioară şi pian de Brahms, Sonata nr. 2 pentru vioară şi pian de Schumann, şi Sonata nr. 3 "în caracter popular românesc" de Enescu. Pe numele său adevărat Olim Blank, Serge s-a născut la Paris provenind dintr-o familie de evrei români. Un adevărat copil minune, a susţinut un număr de concerte şi recitaluri în cele mai importante săli, ascensiunea fiind brutal întreruptă de cel de-al doilea război mondial. După terminarea conflagraţiei, a călătorit în Statele Unite unde a lucrat cu Ivan Galamian, Charles Munch şi Leonard Bernstein. S-a întors la Paris unde a desfăşurat o carieră de violonist, dirijor, pedagog, şi director muzical al Orchestrei Naţionale a Radiodifuziunii Franceze, colaborând şi cu Sergiu Celibidache.

Serge Blanc a devenit un important, chiar dacă mai puţin cunoscut, discipol al lui George Enescu. A păstrat o moştenire fundamentală: o ediţie a Sonatelor şi Partitelor pentru vioară solo de Bach cu indicaţiile tehnice ale maestrului.

Trecem la dirijor. Din orchestrele americane, Enescu a colaborat mai des cu cea din Cleveland. A debutat în 1924 în triplă calitate de violonist (Concertul pentru vioară de Brahms sub bagheta lui Arthur Shepherd), compozitor şi dirijor (Simfonia a I-a şi Rapsodia Română nr. 2), revenind cu regularitate până în 1948. Bach, Mozart, Beethoven, Schumann, Brahms şi, desigur Enescu, au constituit baza repertoriului, dar notăm şi prezenţa compozitorilor români Ion Nonna Otescu şi Dinu Lipatti, sau a contemporanilor Sibelius (Lebăda din Tuonela) şi Vaughan Williams (Simfonia a III-a, Pastorală).

Ne-a rămas doar un fragment din concertul din 24 noiembrie 1946: Baccanala din opera Tannhäuser de Wagner şi Simfonia a I-a de Enescu. Splendida interpretare a Baccanalei se caracterizează printr-o intensitate lipsită de vulgaritate dublată de acel inimitabil lirism enescian. Magnific! Orchestra din Cleveland avea să devină graţie lui George Szell una din cele mai mari din lume. Evident, Szell nu a plecat de la zero, Enescu obţinând un sunet catifelat al corzilor şi un superb echilibru al diverselor compartimente.

Ce avea să realizeze maestrul maghiar era o mai mare precizie a execuţiei orchestrale, posibil cu preţul unei răceli. Nu cred că peste câţiva ani partida de trompetă ar fi greşit la fel ca la începutul Simfoniei a I-a, chiar cu un dirijor oaspete la pupitru. Dirijor mai mult interesat de cursivitatea discursului muzical şi mai puţin de acurateţea tehnică. Şi dacă în ceea ce priveşte Eroica enesciană prefer versiunile lui Silvestri sau Perlea, voi găsi întotdeauna loc pentru sensibilitatea poetică a tălmăcirii compozitorului.

Dixtuorul pentru suflători este, alături de Rapsodiile Române, Sonatele pentru vioară şi pian nr. 2 şi 3, şi Cântecele pe versuri de Clement Marot una din operele care au beneficiat de publicarea a două sau mai multe lecturi ale compozitorului. Prima, în compania ansamblului de suflători a Orchestrei Naţionale a Radiodifuziunii Franceze, a fost gravată la începutul anilor '50 pentru Remington şi transpusă pe disc compact de Editura Casa Radio. St-Laurent Studio ne oferă o versiune cu un ansamblu al studenţilor Conservatorului din Paris de pe 8 decembrie 1951. Nu există mari diferenţe, poate un tempo subtil mai rapid în varianta cu studenţii conservatorului, care nu au totuşi bogăţia tonală a muzicienilor orchestrei radiodifuziunii.

O surpriză tălmăcirea Simfoniei a IV-a de Brahms cu Orchestra Filarmonicii din Bucureşti, în prealabil difuzată de Editura Casa Radio. Poate că producătorul Yves St. Laurent (nici o legătură cu celebrul grand couturier) a obţinut o uşoară îmbunătăţire a calităţii sonore, diferenţele fiind oricum minime. Din păcate înregistrarea nu s-a păstrat în cele mai bune condiţii. În ciuda deficienţelor, interpretarea merită a fi cunoscută.

Cadoul final: re-editarea concertului de la Besançon în memoria lui Dinu Lipatti de pe 6 septembrie 1951. George Enescu a condus Orchestra Naţională a Radiodifuziunii Franceze cu următorul program: Simfonia concertantă pentru două piane şi orchestra de coarde de Dinu Lipatti, solişti Béla Síki şi Madeleine Lipatti, Rapsodia Română nr. 2 de Enescu, Muzică pentru corzi, percuţie şi celestă de Béla Bartók, şi Chef cu lăutari din suita Şătrarii de Lipatti. Mă întreb ce era în sufletul maestrului în acele momente. Finul său (Dinu Lipatti a fost finul lui Enescu) a decedat la 33 de ani, iar el ştia că se află în amurgul vieţii. Dramatismul lecturii lucrării lui Bartók poate fi un indiciu.


Să-i mulţumim lui Yves St. Laurent pentru această minunată ediţie, şi să sperăm că va continua. Publicul larg ar putea începe cu concertul de la Besançon sau cu cel de la Cleveland. Admiratorii lui Enescu vor dori însă toate discurile, cu plusurile şi minusurile discutate.

Descarcă programul Festivalului George Enescu 2021 aici.

0 comentarii

În programul cultural

Ateneul Român
24.09.2021 16,30
Online, click aici
24.09.2021 16,30 / 19,30 (disponibil pt 12 ore)
Online, click aici
24.09.2021 16,30 / 19,30
Sala Auditorium
25.09.2021 10,30
26.09.2021 10,30
Sala Palatului
24.09.2021 19,30
Sala Radio
25.09.2021 13,30
26.09.2021 13,30

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus