Ce face Animest din vizionatorul obişnuit de animaţie pe pâine? Ce face Animest părţii aceleia din noi care se ascunde încă - uneori - în spatele unui bol de cereale cu lapte rece? Oferă un cadru, un context în care - independent de raţiunea cu care porneşti să vizionezi - ajungi să înţelegi ceva mai mult, ceva din culise, din backstage-ul omului situat în backstage-ul poveştii.
*oftat mic*
De ce oftat mic? Am să reiterez pentru început ceea ce am zis şi în cadrul ediţiei trecute Animest, a 15-a. Despre animaţii NU se poate scrie nimic!
Revin, un context. Se oferă un context, se etalează tehnici, poveşti, se face o mixtură de subiectivism de tipul beauty is in the eye of the beholder, pentru că e just, frumuseţea e în ochii privitorului, cu partea asta de obiectivitate, de detaşare tranşantă. Ceea ce simt eu la fiecare Animest la care am şansa să privesc munca oamenilor e un soi de bucurie presată inconştient, subliminal. Toate animaţiile sunt câştigătoare, pentru mine. Sunt sigur că aş zice asta şi despre cele care sunt - din nefericire - în afara selecţiilor. Asta izvorăşte din cutuma copilăriei, când nu existau clasamente, când desenele animate erau o scăpare, oricare. Chiar şi cele mai bizare. Dar raţiunea asta se bate cap în cap cu tentaţia unor anumite suprateme aşa-zise "interzise". Bineînţeles că - la ora 23 (ora la care minimax se convertea în animax şi făcea loc dimensiunii întunecate a animaţiilor) - făceam cumva să mă strecor, să alunec în fotoliul de la TV şi să mă uit cu vină, cu remuşcare, cu adrenalină, până când mama avea să îşi dea seama.
Aşa încât, treaba e puţin mai complicată în cadrul acestui festival. Automat, ideea de selecţie & competiţie se absoarbe natural în inconştientul spectatorilor, iar dovada vie că o face e tendinţa de comparaţie.
O să cobor un pic asupra CEE Festival Network, mai specific asupra selecţiei realizate de Mihai Mitrică, Bikes, Beasts and Washing Machines. Un veritabil decalog animat, realizat de artişti din Croaţia, Cehia, România, Slovenia şi Slovacia. Slavic branch animation, după câte se pare, o apropiere culturală poate nu tocmai forţată, poate nu tocmai întâmplătoare. Tehnicile sunt diverse, de la stop-motion la animaţie 3D, dar se poate observa o coincidenţă în materia paletei cromatice, există o potrivire care conferă fluenţă blocului animat, şi cred ca orice permutare de animaţii din cadrul acestui bloc ar fi la fel de bine primită. Sunt destul de multe coincidenţe până acum, coincidenţe care trimit atât la un orizont comun, la teme relativ apropiate, unele dintre ele antropomorfizate, unele explicate, altele subînţelese, cât şi la un posibil tipar al selecţiei lui Mitrică. Putem fi vreodată convinşi că a primat examenul obiectiv al fiecărui produs venit? Am rezervele mele. Cu toate astea, s-a obţinut un film de animaţie compus care se bucură de tranziţii naturale, uşoare, de fluenţă şi de coerenţă. Minusul vizibil ar fi versatilitatea, nimic nu pare să epateze detaşat. Şi atunci tot ce rămâne e ca publicul să se regăsească punctual în vreuna dintre poveşti.
Eu unul sunt un om al absurdului, motiv pentru care am fost fascinat de Cockpera, animaţia croată din 2020, regia Kata Gugić. Extrem de bine condensată pentru propunerea pe care o face, animaţia se construieşte pe lupta dintre doi cocoşi pentru atenţia unei puicuţe. Elementul inedit e prezenţa operei în animaţie, astfel, totul devine un duel al penajului şi al calităţilor vocale, dimensiunile cocoşului care pare că o să câştige cresc exponenţial, iar apoi - subit (deşi oarecum aşteptat) - ne lovim de tema sacrificiului. Cocoşul atrage atenţia omului, care îl alege pentru a fi tăiat. Paralela asta între atenţia feminină şi viaţa însăşi ca luptă, ca zbatere, vine cu atât mai natural cu cât apelează la un eveniment pe care l-am întâlnit cu toţii în viaţa de zi cu zi, peste care aşterne o peliculă absurdă. Singurul lucru pe care mi l-aş mai fi dorit ar fi fost să nu se clădească orizontul firesc de aşteptare. El există, iar din pricina asta, toată structura e damnată la o liniaritate ciudată. Pentru potenţialul build-up-ului, finalul nu face decât să domolească posibilităţile infinite care se pot ivi. Totuşi, deşi anticipată considerabil, animaţia m-a cucerit prin elementele ei de absurd. Nici tehnica aleasă n-a fost mai prejos.
Washing Machine, animaţia din Cehia, 2020, în regia Alexandra Májová, vine pe aceeaşi idee a nonverbalului, e încântătoare vizual şi prezintă plăcut un univers cât se poate de banal. Şi de această dată se observă liniaritatea, dar neprecedată de vreo construcţie tensionată. În aceeaşi cheie pot fi văzute şi Yellow, Slovacia, 2017, regia Ivana Šebestová, sau Farewell, Slovenia, 2016, regia Leon Vidmar.
Nighthawk, Slovenia, 2016, regia Špela Čadež impresionează prin ideea inedită a lucrului cu constelaţiile, conceptual e - probabil - una dintre cele mai frumoase animaţii văzute de mine. Lucrul cu elementele mitologiei, transfigurarea constelaţiilor în funcţie de micro-lumea creată rupe barierele cunoscute, ne face să realizăm că oamenii dau putere lucrurilor în sine (cum au dat şi acestei animaţii), că tot ei sunt cei care pot îndrăzni să gândească dincolo de impuneri. Dacă jocul clasic cu privitul norilor e un exerciţiu foarte bun pentru asta, o ploaie de stele te invită să vezi mai mult decât Carul Mare sau Ursa Mică, te invită să creezi viaţă din ceea ce priveşti. Iar sentimentul ăsta e incredibil, ar fi putut la fel de bine să nu fie doar o călătorie de aproape 9 minute, ci de câteva ore. Animaţia preia elemente din diferite culturi şi mitologii, e reprezentată minunat ideea meditaţiei ancestrale, şi - pentru prima dată - nu se concentrează pe introspecţia omului, ci pe transfigurarea naturii în forme neaşteptate.
Wild Beasts, Slovacia, 2019, regia Marta Prokopová & Michal Blaško e prototipul perfect al reprezentării tribale a unei fascinaţii pentru lumea prădătorilor, o animaţie simplă, care nu iese din convenţii. Similar - dar plusând prin antropomorfizare - The Blissful Accidental Death, România 2016, regia Sergiu Negulici. Tehnicile sunt diferite, dar universul cromatic e similar. Animaţia românească se bazează pe blur-ul adus de condusul cu viteză, fiind destul de inconfortabil să priveşti apropierile, evitările milimetrice, rotaţiile determinate de o infrastructură improbabilă a şoselei (dematerializate), dar exagerate de dragul şi prin puterea animaţiei. Supratema e uşor de receptat prin prisma execuţiei şi pare a fi un spot cu mult mai bun decât multe alegeri făcute în campaniile pentru prevenirea accidentelor de circulaţie.
Iată, aşadar, cum animaţiile accesează preocupări sociale pregnante, cum transced - uneori - dimensiunea relaxantă. Avem nevoie şi de aşa ceva. Valoarea educativă a unora dintre animaţii este incontestabilă. Totuşi, asta nu le face câştigătoare, nu le dă un avans în faţa celorlalte. Câteodată avem nevoie numai să râdem, să ne destindem, să nu trebuiască să procesăm, să îngurgităm ceva prea mult / prea greu. Animaţiile sunt stări, la bază. Tocmai de aia sunt sigur că - dacă m-aş întoarce asupra celei care mi-a "plăcut" cel mai puţin în prezent - într-un moment în care starea mea o să accepte mai mult / o să fie mai receptivă la aceeaşi alegere, atunci regulile jocului o să se schimbe drastic. Regulile care, apropo, nu există.
Cyclists, Croaţia, 2018, regia Veljko Popovic propune tot o animaţie bine structurată, concretă, care nu se abate de la convenţiile uzuale. Stilul o face plăcut de privit, iar propunerea plotului nu are o greutate imensă, nu naşte întrebări, din punctul ăsta de vedere, e printre animaţiile accesibile oricând, fiindcă e nici mai mult nici mai puţin decât un quid pro quo. O stare pentru o stare.
Daughter, Cehia, 2019, regia Daria Kashcheeva, pe de altă parte, e o animaţie cu substrat întunecat, pasibilă a naşte întrebări sau gânduri adânci. O animaţie despre conflict, despre singurătate, mai mult decât ar putea să reiasă din statut, o animaţie căreia până şi stilul / cromatica îi trasează această direcţie.
Şi - nu în ultimul rând - o animaţie românească din 2018, care îi aparţine lui Paul Mureşan, Ceva. Nu e neapărat genul meu de animaţie, nu te întâlneşti cu absurdul nicăieri, nici să vrei, dar stilul minimalist de schiţă şi focusul pe elementele esenţiale ale fiecărei acţiuni, tradus prin a face abstracţie de orice alt detaliu din mediul înconjurător care ar perturba înţelegerea. Tehnica aleasă de Paul e fascinantă, disoluţia întregului univers în simplitatea unei acţiuni - pe cât de demitizantă pare - pe atât creşte relevanţa şi intensitatea momentelor. Tema aleasă e - de asemenea - foarte inspirată, pare a fi transfigurarea unui moment boem din viaţa de zi cu zi, o vizită la anticariat, în căutarea unor obiecte istorice. Aşadar, animaţia e construită în jurul unei veritabile lecţii de istorie despre obiecte ce au aparţinut unor personalităţi, iar anticarul e înzestrat cu harul povestitului şi cucereşte nu numai cumpărătorul ci, în final, şi publicul.
Am avut ocazia să particip într-un proiect comun cu Paul Mureşan - Gen Revistă - am luat parte la workshopuri despre animaţie şi am vorbit foarte multe despre story-telling. Pe lângă inspiraţia nelimitată pe care o are, dincolo de referinţele fascinante la care ne trimitea constant, chintesenţa pasiunii lui Paul poate fi observată în Ceva. Animaţia e dovada clară că nu se abate de la ceea ce transmite, mereu crede în ceea ce îi învaţă pe oameni. Nu sunt mulţi care să fie atât de transparenţi cu privire la propriul mod de a face lucrurile, dar pot spune entuziasmat că rezultatul văzut în cadrul Animest, concretul din spatele tuturor lecţiilor sale, e pe măsura aşteptărilor. Şi spun asta fără a mă dezice de faptul că animaţia nu e realizată într-un stil pe care îl prefer în mod obişnuit, dar urcă foarte mult prin plenitudinea celorlalte criterii - o documentare impecabilă, o transpunere dinamică, concentrarea pe esenţă. Desigur, paleta caldă folosită alături de minimalism e un bonus incontestabil.
Sunt o mulţime de feluri de a privi o animaţie, şi nu-ţi interzice nimeni să le încerci pe toate. Pe rând sau deodată. Poţi să o priveşti estetic, poţi să te uiţi la ea pentru poveste, pentru că îl ştii pe omul din spate şi ai alt grad de înţelegere / interpretare, poţi să o priveşti ca să te simţi mai bine, sau dacă vrei să te zdruncine, sau doar să o asculţi, cu ochii închişi, ca pe un podcast, sau doar să te uiţi, pe mute, în liniştea camerei tale, într-un cinema etc. Oricum ar fi, rezultatul e întotdeauna un quid pro quo. O stare pentru o stare. De aia, nu te grăbi să etichetezi sau să categoriseşti animaţiile după aftertaste, nu le privi ca şi când ar fi demne de văzut o singură dată. Întoarce-te la ele, cum te întorci la o carte bună / proastă, cu vârsta.
Cronica de faţă e - poate - epitoma unei stări constante, dar n-o trataţi ca şi când ar decodifica orice din ceea ce aţi putea trăi chiar voi. E o faux-cuantificare, o faux-inventariere, iar orice consideraţie e inerentă prezentului. De aia n-ar fi de mirare ca mâine să reiau cele zise, să le răsucesc, să le răstorn. Să nu-mi mai placă minimalismul, să prind ciudă pe absurd şi pe tot ce (nu) înseamnă el.
Aşa încât, leitmotivul Animest rămâne în picioare şi la ediţia de anul ăsta, din 2021. Despre animaţii nu se poate scrie - de fapt - nimic.