70 de minute de mișcare, muzică originală (Adrian Piciorea) și text (pre-înregistrate, replicile sunt reproduse în paralel cu replicile personajelor, ca niște gânduri, ca niște vise, ca niște amintiri, ca și cum ar fi desprinse de mințile, inimile, istoriile celor care le-au creat). Partitura muzicală și cea textuală sunt în puse în scenă (în înaltul, în laturile, în Dolby-ul scenei) de Magyar Csaba. De arhitectura reflectoarelor e responsabil Bako Zoltan. Deopotrivă sunet și lumină sunt găzduite de spațiul imaginat și construit de Theodor Niculae (încă student! anul III, la UNATC scenografie).
Marlene (Fatma Mohamed), Sidonie (Ioana Costea), Karin (Mădălina Mușat), fiica Gaby (Anca Pitaru) și mama Valerie (Camelia Paraschiv) gravitează în jurul Petrei (Elena Popa). Ea e centrul universului lor, după cum patul e centrul universului lui Niculae. Patul, privit din perspectiva sălii, patul, privit din intimitatea iubirii, patul, privit de dincolo de ferestrele de plexiglas rabatabile (pe care, în lungile acte ale trădării cu juna Karin, Marlene desenează chipuri și forme geometrice ce vor rămâne, se vor adăuga de la reprezentație la reprezentație, ca ecouri / mărturii ale suferinței imposibil de șters, imposibil de evitat.
Fiecare gest, fiecare privire, fiecare (ne)mișcare prelungește replica ce se aude de undeva de dincolo de personaje, deși, uneori, mai ales pentru spectatorii nefamiliarizați cu vocile celor 6 actrițe, e de așteptat ca perfecta corelare dintre coregrafie și dramaturgie să îngăduie, totuși, imaginației să monteze stimulii vizuali și auditivi după propriul gust / sensibilitate / istorie personală. Mișcările orchestrate de Ioana Marchidan sunt suficient de explicite pentru a sta în picioare de sine stătătoare și suficient de bine coordonate cu muzica lui Adrian Picioarea și cu textul lui Fassbinder pentru a crea un tot unitar.
În spatele acestui întreg de o rotunjime impresionantă, Radu Nica mânuiește / construiește spectacolul cu o discreție aproape enervantă. Cum e posibil ca cineva să gândească o adaptare atât de specială, de adusă la zi-ul esteticii teatrale și, în același timp, să își ascundă cu atâta pricepere semnătura? Dacă s-ar oferi spațiu de scris care să permită un singur cuvânt, atunci despre Lacrimile amare ale Petrei von Kant de la TAM ar trebui scris ELEGANȚĂ.
Eleganța de a produce un spectacol de o fluiditate fără cusur în execuție (Elena, Fatma, Mădălina, Ioana, Anca și Camelia sunt la un nivel de pregătire fizică și expresivitate artistică cu mult peste orice medie din domeniul teatrului și dansului contemporan naționale), de a naște, trăi și transmite sentimente majore, de a spune / urmări povești, fire narative, fragmente, cioburi (jocul de plan secund, fără replică, al Fatmei merită un text aparte), de a folosi corp, gest, voce, sunet, lumină, spațiu, costum (altă halcă din munca lui Theodor Niculae, acele chipuri de pe rochiile Petrei și lui Gaby, acele culori și relația dintre ele de pe hainele celorlalte personaje) în feluri demne de artele spectacolului versiunea 2022.
La cele mai înalte standarde contemporane de calitate, s-ar zice cu o vorbă mustind de talaș. State-of-the-art ar fi versiunea anglofilă a cvasi-aceluiași concept. Fotbal total, s-a zis, de-a lungul deceniilor, despre câteva mari echipe. Spectacol total cum vă sună?
PS: Cine vede Lacrimile amare ale Petrei von Kant by Nica @ TAM înțelege nevoia imperioasă de reformă a Premiilor UNITER. Pe formatul actual, mai mult de jumătate din munca ce face posibil acest spectacol e ne-nominalizabilă la categoriile competitive și numele Scoradeț, Marchidan, Piciorea, Magyar și Bako vor continua să nu spună nimic privitorilor Galei. Asta chiar dacă juriul pentru 2022 va veni la Sfântu Gheorghe, va vedea pe viu spectacolul și îl va găsi nominalizabil la categoriile ce îi privesc pe Nica, Niculae, Popa, Mohamed, Mușat, Costea, Pitaru, Paraschiv, TAM.