10 propuneri pentru promovarea dramaturgiei naționale

Scriam în articolul trecut că dramaturgia românească contemporană nu are nici un debușeu organizat printr-o politică culturală aplicată la nivel de primării și Ministerul culturii. Dacă de mâine, de pildă, CNC-ul ar schimba regulile și toate finanțările s-ar da pentru filme regizate de regizori de film români pe scenarii străine traduse și adaptate în românește, cum a fost de pildă filmul, Complet necunoscuți al lui Octavian Strunilă, nu am mai putea vorbi de o cinematografie românească adevărată, nu? Cu toate acestea, în teatru acest lucru se întâmplă zilnic. E considerat de bun simț. Mai mult decât atât, există chiar dramaturgi care au apucat comunismul care cred sincer că reintroducerea obligativității piesei românești în repertoriul teatrelor subvenționate de stat, ca în tinerețea lor, ar fi greșită. Ce nu realizează este că stigma cu pricina nu provenea din faptul că piesele erau românești, ci din faptul că aveau un mesaj pro-comunist obligatoriu, ceea ce le făcea deseori moralizatoare și schematice.

Înainte de a continua, trebuie să stabilim două lucruri elementare. Ce înseamnă dramaturgie și ce înseamnă contemporan.

Am asistat la o discuție academică năucitoare unde un ilustru om de litere sugera că termenul contemporan se referă de la toate piesele de la Camil Petrescu încoace, modernism, post-modernism, post-decembrism, ziua de azi. Suntem în România, nu? Totul e relativ și totul se negociază pentru a face loc ariei noastre de preferință și expertiză. Conform DEX-ului, când spunem 'contemporan' despre oameni-și dramaturgii sunt oameni, nu?- înseamnă 'din aceeași vreme cu' noi. Câți dintre noi s-au născut în 1894? Desigur, se poate despica firul în 4 sau în 44, dar de dragul simplificării discursului, propun să folosim termenul de dramaturgie contemporană pentru autori în viață.

De asemenea, ce înseamnă dramaturgie? Putem spune că orice text se rostește de pe o scenă - poezie, sketch, cântecele, moment coregrafic cu câteva replici - reprezintă dramaturgie? Poate, în timpul lui Eschil, dar nu de cel puțin 1.000 de ani încoace. Aduse pe scenă, aceste sub-genuri țin de performance art. Din păcate, pentru a complica lucrurile, cuvântul de dramaturg are și sensul german de secretar literar care lucrează pe un text pentru a-l face mai dramatic. În limba engleză termenii sunt separați, pentru claritate, și dramaturgul se numește playwright, sau scriitor de piese. Pe vremuri chiar și în România dramaturgul se numea autor dramatic ceea ce făcea lucrurile mai clare.

Conform DEX-ului, un dramaturg scrie piese de teatru. Deci, nu sketchuri, nu cântecele (decât dacă vorbim de teatrul muzical care e un gen aparte și are câteva teatre în București), nu poezioare cu muzică, nu scenarii coregrafice - care au populat o bună parte din repertoriul Teatrului Dramaturgilor Români din ultimii 3 ani. Dar dramatizările? Uneori dramaturgii scriu și dramatizări, cum ar fi de pildă Părinți și copii al dramaturgului irlandez Brian Friel, care sunt făcute și publicate ca piese serioase, de 14-16.000 de cuvinte, și capătă o carieră spectaculară ca piese de teatru de sine stătătoare. Dar, de regulă, scenariile dramatice făcute de câte un regizor după un roman nu se încadrează în această definiție, nu sunt admise la concursurile internaționale de piese originale, nici măcar la concursul de piese de la UNITER, și reprezintă și ele un gen aparte. Dramatizările pot, evident, fi montate în multe teatre, ca atare, dar nu trebuie să fie considerate piese noi, contemporane.

Piesele de teatru, la rândul lor, pot fi de un act, de două sau trei acte, sau pot fi scrise în tablouri. Concursul de dramaturgie de la Yale, unul din cele mai prestigioase din lume, acceptă numai piese de teatru de peste 65 de pagini, formatate după standardul piesei de teatru, ceea ce înseamnă de regulă cam 14-16.000 de cuvinte. Piese originale, nu dramatizări, fie ele făcute de dramaturgi sau de regizori. Aceasta este definiția internațională. De aceea piesele americane și de limbă engleză au o consistență care deseori lipsește piesei contemporane de la noi unde nu prea sunt reguli. UNITERUL, deși nu acceptă dramatizări, acceptă și piese de cam 3.000 de cuvinte la concursul pentru Piesa Anului, fără să facă o delimitare între piesă scurtă, piesă standard, și monolog - trei genuri complet diferite care implică un nivel de complexitate a concepției și execuției diferit.

Îmi cer scuze dacă tot ce am scris până acum pare la mintea cocoșului, dar am simțit nevoia să expun aceste lucruri elementare pentru că ele lipsesc din documentele de funcționare ale multor teatre, inclusiv cel al Teatrului Dramaturgilor Români. Dacă le veți citi (unele sunt puse pe website-ul teatrelor), veți vedea cu uimire că așa-zisele competențe de evaluare sunt atât de generale că ar putea fi aplicate și muncitorilor dintr-o fabrică de lapte sau dintr-o întreprindere care produce mobilă. Această generalitate de format template de proiect, copiat și replicat fără particularizări adecvate domeniului de activitate, lasă ușile larg deschise pentru orice interpretare, cât mai laxă, a ce ar trebui de fapt teatrul să prezinte și să reprezinte.

Unde sunt specialiștii care ar fi trebuit să scrie niște documente de funcționare care să evoce o anumită misiune teatrală cu obiective și definiții clare, ca cele de mai sus? Vă spun eu, fie că sunt prea blazați, fie că nici nu au fost convocați pentru că s-ar fi contrazis între ei pentru supremație în loc să pună umăr la umăr și să îmbunătățească sistemul.

Prin 2019, eram la Muzeul Literaturii la finalul unei lansări și îi spuneam unui secretar de stat de la Ministerul Culturii (care nu mai e pe funcție), într-o discuție colocvială, pe picior de plecare, că în România nu există cursuri de creative writing pe dramaturgie, în timp ce în SUA și Anglia, unde se scrie, cum se știe, foarte bine, există mii de școli și cursuri de acest tip, în licee, facultăți, și separat. Mulți dintre cei mai buni dramaturgi din lume predau acolo trucuri de ultimă oră, alături de reguli de când lumea. Omul părea foarte receptiv la ce îi spuneam. Nu mică mi-a fost surpriza când o doamnă dramaturg (și traducătoare de Shakespeare) care a prins cu urechea ceea discutam în acest tête-à-tête pe treptele muzeului, a intervenit ca un uliu și m-a contrazis pe un ton ridicat și cu o vehemență care m-a speriat și pe mine și pe interlocutor, spunând că cine a citit Shakespeare nu mai are nevoie de nici un curs de dramaturgie.

În concluzie, orice schimbare, clarificare și modernizare în acest domeniu se va lovi inevitabil de proteste - așa cum s-a întâmplat în întreaga istorie a progresului omenirii. Oamenii sunt refractari la tot ce îi poate scoate dintr-o anumită zonă de confort - sau de prim plan.

După acest preambul despre cum definesc termenii de dramaturgie și contemporan, am enumerat mai joc câteva propuneri care ar stimula dramaturgia românească și care ar crea, peste noapte, un debușeu pentru cel puțin 100 de piese pe an din miile de piese de sertar ale dramaturgilor contemporani, dintre care mulți trudesc în acest domeniu de o viață; dar și al generațiilor de dramaturgi care se formează acum și în viitor. S-ar putea face mai multe propuneri care să se refere și la Teatrul Radiofonic și TV, dar, chiar și așa, ar fi un miracol să înceapă să se pună în discuție și propunerile care urmează.

Sper ca persoanele autorizate din Ministerul Culturii și Primării le vor citi și le vor lua în considerare atunci când vor scrie și rescrie viitoarele documente de funcționare ale teatrelor pentru a evita percepția că multe din aceste instituții nu sunt decât mașini de tocat banul public, după cum reiese, periodic, din articole incendiare de presă.

1. Reintroducerea pieselor românești obligatorii în repertoriul fiecărui teatru susținut cu bani publici
a) Introducerea unei piese din patrimoniul de dramaturgi români trecuți în neființă, prin rotație. Un an se montează o piesă cunoscută, și un alt an se montează o piesă care nu a avut mai mult de o reprezentație în timpul vieții autorului care nu mai există, pentru a se stimula noutatea, descoperirea unor titluri vechi, meritorii, dar mai puțin jucate.
b) Introducerea unei premiere absolute pe o piesă de teatru românească (originală) scrisă de un autor în viață, anual.
c) Scenariile regizorale și dramatizările nu vor intra în categoriile de mai sus și vor fi programate separat.
d) Piesele de teatru românești care au autori în viață și de succes și care au fost deja jucate vor fi programate separat, nu intra în incidența articolului 1.

În timp ce în SUA procentul de piese americane față de cele străine (neincluzând piesele britanice care sunt scrise în aceeași limbă) este de 80-20%, sistemul de mai sus va crea obligativitatea minimă de cam 20% titluri românești, menită a proteja dramaturgia originală românească veche și nouă. (Vi se pare așa un capăt de țară?)

2. Din teatrele bucureștene actuale, înființate după revoluție, unul va fi destinat explicit să joace numai premiere absolute românești scrise de autori in viață.
a) Acest teatru va avea o scenă mare în așa fel ca să se poate juca și piese cu multe personaje, cu culise și cu scenografie în toată regula (TDR nu are o astfel de scenă).
b-c) Unul din aceste texte selectate anual va fi fost publicat sau premiat de Editura Academiei Române. / Unul din aceste texte selectate anual va fi fost publicat într-un volum de teatru care a luat în prealabil un premiu dat de Asociația Scriitorilor din București, secția de Dramaturgie. (Piesa premiată de UNITER se joacă deja prin tradiție la TNB, dar e cu totul insuficientă la nivel de o țară întreagă. Premiul Pulitzer pentru dramă, de pildă, se selectează din mii de piese noi deja jucate, nu reprezintă un debușeu unic de piesă nouă jucată la nivel de țară. Vedeți diferența?)
d) Unul din aceste texte va fi fost înregistrat în prealabil la Teatrul Național Radiofonic.
e) Unul din aceste texte va fi scris de un autor Early Career (cu mai puțin de 10 ani de activitate de dramaturg, publicat sau nepublicat în prealabil).
f) Unul din aceste texte va fi scris de un autor Mid-Career (cu 10-20 de ani de activitate ca dramaturg).
g) Unul din aceste texte va fi scris de un autor Senior (cu 20+ de ani de activitate ca dramaturg).
h) Scenariile regizorale și dramatizările nu vor intra în categoriile de mai sus.
i) 50% din evaluarea teatrului va fi bazată pe numărul de dramaturgi buni pe care îi lansează, originalitatea stilurilor, puterea ideilor, și curentele literare noi.

3. Se va înființa sau dedica un mic teatru / sau o scenă exclusiv lecturilor lunare cu public pe texte noi românești, unde se vor invita regizori și directori de teatre.
a) Aceste lecturi vor avea regie și producție minimă.
b) Selectarea premierelor absolute românești ca lectură vor fi făcute tot pe criteriile Early Career (10 ani de activitate de dramaturg), Mid Career (10-20 ani de activitate), Senior (20+ ani de activitate).
c) Dramaturgii vor avea opțiunea să își regizeze singuri lecturile dacă vor, dacă nu, se vor angaja regizori absolvenți, pentru a ține cheltuielile cât mai jos.
d) Acest teatru / scenă nu va fi evaluat după câte bilete se vând, ci după câți dramaturgi buni lansează.

4. Piesele originale cumpărate de teatre pentru punctul 1 si 2 vor fi plătite cu o sumă egală cu cea dedicată regiei, pentru a stimula calitatea acestor texte.
Deseori, dacă iei o sumă derizorie sau nimic, depui un efort minim pe text, dar dacă ești plătit adecvat, te apleci pe text cu grija maximă a unui scenarist de film. Se poate obiecta - just - că o piesă de teatru se plătește mai puțin pentru că se poate juca la 100 de teatre. Acest lucru este adevărat în teorie și în cazul lui Shakespeare și Cehov, dar se întâmplă foarte rar sau niciodată în practică.

5. Toate juriile de piese de teatru, inclusiv cel de la UNITER, vor conține un critic de teatru, un regizor și unul sau doi dramaturgi (de gen și / sau generație diferită)
a) Membrii se vor schimba de la an la an pentru a evita ca aceste premii să devină captive gustului unui cerc restrâns și să pătrundă o mai mare diversitate de gusturi.
b) Fiecare membru al unui juriu nu va putea reapărea in acel juriu decât după 5 ani.
c) Se vor angaja colaboratori calificați care vor face o primă selecție și vor fi plătiți (50 de lei pe text?) și vor face o recomandare, gen admis - respins.
d) Juriul va citi 10-20 de piese pre-selectate de acești colaboratori calificați.

6. Stabilirea unor prime de bani pentru încurajarea teatrelor independente să monteze piese de teatru (după criteriile din preambul) scrise de autori români în viață, care prezintă o mai mare doză de risc repertorial.

7. Secretarii literari ar trebui să aibă studii de teatrologie și cursuri suplimentare de dramaturgie, pe care le vor putea urma și completa in primul an după ce au fost angajați. În prezent, mulți sunt actori sau au legături tangențiale cu scrisul, nu au expertiza teoretică necesară.

8. Fiecare teatru - sau măcar un număr de teatre din România și din Capitală - va avea un dramaturg rezident pe timp de un an, de orice vârstă, care va lucra cu actorii acelui teatru la dezvoltarea unei piese.

Mulți dramaturgi americani, de la Sam Shepard la Paula Vogel (care a luat premiul Pulitzer pentru piesa How I Learned to Drive a dezvoltat timp de un an piesa la un teatru mai mic din Alaska și apoi l-a lansat la New York) au beneficiat de aceste rezidențe. Dacă se doresc piese la fel de bune ca în afară, trebuie create condiții similare.

9. Fiecare teatru finanțat cu bani publici va avea o rubrică pe website gen PENTRU AUTORI (Submissions) unde se vor trimite texte printr-un portal, unde se va menționa și nivelul autorului (Debut / Early Career, Mid-Career, Senior), nr. de personaje, un paragraf de descriere a piesei și genul piesei (comedie, dramă, tragi-comedie, SF, filosofică, polițistă, etc).

10. Toate piesele trimise vor primi un răspuns automat cu un nr. de înregistrare și un răspuns obligatoriu în 2-6 luni din care să reiasă clar că cineva chiar le-a citit. În procesul de evaluare al teatrului se va avea în vedere respectarea riguroasă a acestui punct.

Mulți oameni de teatru, regizori și dramaturgi se vor opune oportunităților egale pe criterii de ani de activitate în domeniu. O piesă bună e o piesă bună indiferent cine o scrie, vor spune. Corect, doar că eticheta de piesă bună depinde în mare parte de gusturile celui care o receptează. Prin aceste regulamente trebuie să fie contracarată natura omenească care tinde să își promoveze cu precădere prietenii și oamenii care sunt ca el, sau care gândesc ca el, indiferent de ce țară e vorba. Un bărbat va rezona mai mult la piese scrise de alt bărbat sau cu personaje puternice masculine. O femeie va rezona mai mult la piese scrise de alte femei sau cu personaje puternice feminine. Un dramaturg în etate va fi preocupat de anumite tematici și va rezona la ele când sunt abordate de un confrate, iar un tânăr va rezona la tematicile generației lui.

De aceea, aceste reguli trebuie făcute cu grijă pentru a nu călca nici o generație în picioare de dragul alteia și pentru a deschide cât mai multe uși, cât mai multor stiluri și gusturi. Dacă ne organizăm cum trebuie, este loc pentru toată lumea. Și pentru dramaturgii români și pentru regizori, și pentru tineri și pentru vârstnici. În dramaturgia americană contemporană, în care mi-am dat doctoratul, este loc și pentru David Mamet care s-a lansat în '76, și pentru tineri.