Cu dor de Nisa în minte și în suflet, m-am îndreptat în a doua dimineață de festival spre biroul de presă, să-mi primesc badge-ul. Am stat la coadă de două ori - că deh, la ce amețită sunt, nu se putea doar o dată - și când m-am văzut acreditată oficial, am pornit târâș-grăpiș spre Sala Agnès Varda pentru ceea ce avea să fie prima mea proiecție la Cannes. Rula din nou filmul din deschiderea festivalului - Coupez! / Final Cut în regia lui Michel Hazanavicius, câștigător al Oscarului în 2012 cu The Artist.
Filmul este un remake al comediei horror japoneze Kamera o tomeru na! / One Cut of the Dead, cu un scenariu adaptat de Hazanavicius după povestea originală a lui Shin'ichirô Ueda și Ryoichi Wada, și spune povestea unei echipe de filmare ce lucrează la un film cu zombie și este atacată de unii în realitate. Pentru cine nu și-a făcut temele de acasă, prima jumătate de oră a filmului este învăluită într-o confuzie totală. De ce personajele au nume asiatice în ciuda trăsăturilor vizibil europene? Ce este cu acest metacinema, atât de accentuat încât cameramanul își șterge lentila în timpul lungii și singurei duble? Care este viziunea regizorală pentru care optează Hazanavicius când camera lui ținută de mână este deopotrivă dinamică, urmărind în fugă personajele isterizate, dar și bizar de statică, imobilizată la pământ într-un unghi nefiresc, fără să captureze imaginea protagoniștilor? De ce toate gesturile actorilor par atât de artificiale? Am început să filosofez pe ce ar putea să semnifice fiecare alegere și "greșeală" stilistică. Până la urmă e vorba de Michel Hazanavicius, trebuie să fie o noimă în tot haosul acesta, nu? Nu se poate să fie chiar atât de prost cum pare.
Puteam să-i interpretez acțiunile mai ceva ca Luceafărul la Bac, că tot nu nimeream. Pentru că răspunsul pe care îl căutam nu ținea de stilistică, ci de scenaristică. Și este unul foarte logic. Prima jumătate de oră este și nu este filmul lui Hazanavicius. Este o treime filmul lui, o treime filmul lui Rémi (interpretat deopotrivă exploziv și calculat de Romain Duris) și o treime filmul personajului lui Rémi. Practic este un film într-un film într-un film. Complicat, nu? Iar narațiunea acronologică a producției filmului nu face decât să amplifice dezorientarea spectatorilor - și să mai adauge un element tributar regizorului Quentin Tarantino, menționat implicit și explicit de-a lungul filmului prin violență caricaturizată, umor negru și chiar un tricou care îi afișează numele. În final, aflăm că oricât ne-am fi chinuit să dăm un sens dublei de treizeci de minute, totul nu era decât o improvizație de ultim moment pentru o transmisie live. Iar adevărata comedie începe odată cu perspectiva behind-the-scenes în care vedem tot ce nu a mers conform planului. Totuși, Coupez! este mai mult decât o satiră a filmelor de categorie B "ieftine, rapide și decente", cum le numește Rémi, și atinge subiecte precum constanta neîncredere a artistului în capacitățile sale, problemele cu care se confruntă femeile în industrie și diferitele tipologii de oameni cu care ești nevoit să colaborezi pentru un proiect cinematografic.
(Pauză publicitară fiindcă tocmai am descoperit o șopârlă pe perete și Alberto, colegul meu de festival și cazare, nu e aici să o neutralizeze)
După-amiaza a trecut pe nesimțite, cu o gaură colosală în portofel de la o terasă de pe plajă, puțină trândăvie la soare cu căștile pe cap, ascultând Island in the Sun de la Weezer, și o scăldare rapidă, doar până la genunchi, în apa limpede a mării. Apoi am plecat spre Sala Debussy pentru un film. Nu am mai ajuns. Din cauza lui Tom Cruise. Adică probabil am fi ajuns dacă plecam mai repede de la plajă, dar tot e vina lui Tom Cruise. Că fix atunci avea premieră la Top Gun: Maverick și poza pe covorul roșu. S-a sărbătorit în stil mare, de festival, cu cinci jet-uri ce au cutremurat Cannes-ul, lăsând în urma lor o dâră tricoloră, cu o nuanță de galben la mijloc de roșu și albastru. La mulți ani, România! Au trecut o dată, au trecut de două ori. Am stat cu Alberto cu urechile ciulite pentru runda trei, să fie număr magic, dar n-au mai venit. Pesemne atât a fost bugetul. Și cum stăteam noi așa să veghem avioanele, timpul a trecut. Măcar de-l vedeam pe Tom Cruise în persoană. Dar ce să-l vezi, frate, că se călca lumea în picioare mai ceva ca la metrou în Unirii!
Clasicul rock-mockumentary despre trupa ficțională Spinal Tap împlinește în curând patruzeci de ani, iar domnul Reiner ne-a anunțat în exclusivitate că urmează un sequel. Sunt în măsură să vă pasez această informație mulțumită faptului că Reiner nu știe limba franceză, fiindcă altfel stăteam și mă uitam fără să înțeleg mare lucru, cum am făcut la celelalte prezentări. După această veste, filmul a început să ruleze, acompaniat pe la jumătate de spectaculoase focuri de artificii care parcă au transportat concertul de pe ecran pe plajă, alături de spectatori. O contopire armonioasă de show-uri audio și video ce a oferit o experiență inedită.
Pentru o fană a anilor '80 și a perioadei rock 'n roll, nu exista vreun film care să se potrivească mai bine în acea seară răcoroasă. Spinal Tap sunt trupa tipică care și-a trăit zilele de glorie și acum se îndreaptă încet dar sigur spre eșec. Umorul britanic este de actualitate chiar și patru decenii mai târziu, iar comicul de situație din film își atinge apogeul odată ce pe scenă, în mijlocul unui concert, se coboară din cer un Stonehenge în miniatură, în locul celui la scară naturală. Întregul film se poate rezuma cu una dintre replicile personajelor "e o linie subțire între a fi prost și a fi deștept".
Așa e și în viața de zi cu zi. Important e să știi să îți ții echilibrul pe ea. Asta fac și asta voi încerca să fac în continuare la Cannes 2022. E greu, nu zic nu, mai ales când suflă briza mării și vezi câte selfie-uri își fac gagicile cu covorul roșu. Există și aici oameni și oameni. Dar mai citesc un articol, mai văd un film și se contrabalansează. Momentan e bine. Vedem mai încolo ce mai e.