87. Fost 85, fost 73bis - 887 la Festivalul Shakespeare, 2022

87. Fost 85, fost 73bis. Acesta este numărul casei mele, respectiv precedentele, de-a lungul vieții, cu doar un an mai scurtă decât a lui Robert Lepage, vieți derulate la antipozi geografici și social-politici. Ne-am regăsit în aceeași sală, a Naționalului craiovean, în seara inaugurală a celei de-a XIII-a ediții a Festivalului Internațional Shakespeare, 2022, artistul canadian fiind beneficiarul unui wildcard onorific, așa cum, în 2008, alt Robert, Wilson, a fost invitat cu Femeia mării. Spre deosebire de americanul Wilson, pe vecinul său de la nord îl 'știam' din precedenta producție invitată, Ace și opiu. Rezervat, îmi făcusem, deja, planul să pornesc de la mica noastră intersecție: 87, strada Tudor Vladimirescu, versus 887, Avenue Murray. Apoi am zâmbit cum, dincolo de umorul din scenariu, conținutul ne desparte. Da, spre deosebire de el, deci de personajul asumat ca fiind chiar autorul, eu îmi știu numărul telefonului mobil și mai degrabă am ezitări la numărul de fix de acum 40 de ani. Apoi mi s-a părut că pretextul 'îmbrăcării' temei principale în 'costumul' mnemotehnicii și, prin consecință, în decorul antropologic al blocului copilăriei, este ușor manipulator. Nu de alta, dar eu nu mai pot recepta teatrul politic în forma activă. Una în care povestea, pe când eram inocent, cultiva sentimente, a fost înlocuită de o teză vulnerabilă în fața unor întrebări și cu o forma pedagogică repudiată, altfel. Robert Lepage mimează dificultatea de a memora o poezie-manifest, oferind, treptat, instanțe ale unei poezii neasumate ca atare, dar ușor perceptibilă, ca un strop de parfum într-o încăpere oricât de mare. Spre disperarea mea, punctul culminant, al rostirii versurilor țintă, Speak White, de Michèle Lalonde, a adus un patetism al declamărilor anilor noștri '80.


Pe durata întregului spectacol am reflectat la imaginea pe care ne-o facem despre fel de fel de lucruri, chiar și când, poate mai ales, suntem înconjurați de probe dintre cele mai diverse. Tare fragilă apare, în spectacol, societatea Canadei, în 1970, pe când o credeam paradis. Ba încă unul tot mai bine conservat într-o lume ce pare a-și pierde bunurile sociale dobândite. Dar subtile aluzii ale lui Lapage induc temerea că paradisul e pierdut și în Canada. Drept care simt nevoia să reevaluez și 'rating'-ul societății românești, pentru care sintagma 'speak white' poate fi un foarte bun prilej de dezbatere sinceră privind limba unei minorități cu un coeficient ridicat de prezență într-un areal.

Demersul pentru echitatea națională - subiect sensibil, în sine-, îmbracă forme violente, cu bombe și morți, răpiri și luptă de clasă. Eu priveam cu zâmbet formulări precum cea, amintită în spectacol, a FLQ (front de eliberare (?!) a provinciei Quebec): "FLQ nu este Mesia, nici Robin Hood al timpurilor moderne. Este o grupare de muncitori deciși să asigure ca poporul din Quebec să preia definitiv în mâinile sale propriul său destin."


Versurile-manifest Speak White s-au auzit prima dată în 1968, în contextul manifestărilor violente ale frontiștilor. Spectacolul vorbește azi, la peste 50 de ani, de aniversarea a 40 de ani de la o noapte a poeziei, un fel de Woodstock al versului rostit, eveniment cultural despre care se spune că a pus bazele poeziei contemporane a provinciei.

Michèle Lalonde are, în Speak White, și ironie și autoironie și bun simț și sentințe discutabile.
"în limba dulce a lui Shakespeare
cu accentul lui Longfellow
vorbiți o franceză pură și atroce albă
ca în Vietnam ca în Congo
vorbiți o germană impecabilă
o stea galbenă între dinți
vorbiți rusa vorbiți chemarea la ordine vorbiți
represiunea"
 
Robert Lepage reușește, totuși, să pună grație în toate cuvintele tensionate pe care le aruncă în joc și lasă amprenta unui umor britanic.

Cea mai sugestivă imagine îmi pare a fi în distribuția echilibrată, pro și contra țelurilor radicale pentru Quebec, a părinților săi. Este, cred, singurul moment asumat echidistant.
 

Altfel, am avut mereu în minte o comparație cu abordarea aceluiași segment de timp istoric de către Radu Afrim în Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte. Alăturarea vine de la sine prin prisma decorului emblematic, deosebirea fiind că la Robert Lepage apartamentele cu locatarii blocului sunt miniaturale, drept care și personajele țin de tehnologie (o artă și aceasta!). Produse în aproximativ același timp, cele două spectacole aruncă o privire asupra istoriei mari prin povești din mica istorie.

"Pasărea retro... privește spre toate acestea cu nostalgie, umor, înțelegere, dar nu cu regret. Evocă o lume apusă, fără a-i doini dispariția. Face o reverență, colorează anumite gri-uri, fără a uita de sublinieze hidoșeniile. Salvează e ce e de salvat și așază în sertarele memoriei. Un exercițiu care face bine și îmbujorează. O privire asupra timpului, asupra istoriei mici, asupra propriei noastre deveniri. O capsulă trimisă în spațiu capturând esența unei epoci. By Afrim." [Mihai Brezeanu, À la recherche du Beclean perdu - pe LiterNet aici]

Robert Lepage limitează acest recurs antropologic și, tot ca Afrim, se plasează pe sine, cel de la acea vârstă, un pic mai mare decât a omologului său român, în postura naratorului ce-și desenează trecutul. Ceea ce se reține major de la canadian este portretul tatălui. Nenumit, dar tulburător descris prin trăsăturile sale, în principal de caracter. Biografia tatălui transcede istoria epocii.


Robert Lepage oferă, în 887, un aliaj de stand up comedy & poetry. Și m-am gândit la o nișă care, păstrând proporțiile, se poate accesa, văzând în sală pe George Adrian și Adrian Nicola.
 
Așa cum în sală au venit și regizori, de la Mihai Măniuțiu și Theodor-Cristian Popescu - rostind laudatio la festivitatea de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității de profil din București - până la, de exemplu, Bobi Pricop și Erwin Șimșensohn.

Pentru că, desigur, Robert Lepage este un creator iconic. Derularea spectacolului a însemnat o desfășurare de resurse. M-a amuzat să surprind, ca și la Ace și opiu, o clipă în care cortina negrului de fond s-a încăpățânat să nu ascundă intervenția unuia dintre numeroșii asistenți de culise, într-o producție care merge ceas.

Așa cum am zâmbit să mă identific cu naratorul curios să știe care este descrierea pe care radioul național i-o pregătește, pentru ziua în care se va stinge. Panegirice etichetate, în argou, 'cărnuri congelate'.

E un spectacol la care, desigur, locuitorii din Quebec pot savura multe detalii culturale, iar eu, o dată mai mult, am rezonat ca la o madlenă auzind din difuzoare un cântec, Bang, bang, pe care îl mai fredonez și azi, în versiunea românească, interpretat de Anda Călugăreanu. 'Pasărea Retro' gângurea: "în copilăria noastră/ jocul pe care-l jucam/ era c-un pistol cu capse/ ne făceam că ne speriam".