Can't Stop - Un vis împlinit sub forma unei radiografii a societății românești - R.M.N. la Cannes, 2022

În a șasea zi de Cannes (22 mai 2022) a venit momentul mult așteptat. Momentul la care am visat cu ochii deschiși de când am părăsit platoul de filmare (detalii în articolul Despre un vis împlinit - pe platou la Cristian Mungiu, de citit aici) și care credeam că o să vină cel mai devreme într-un an. Motivul meu personal pentru care mă aflu la festivalul de la Cannes. Momentul vizionării R.M.N., cel mai recent lungmetraj al notabilului regizor și scenarist român Cristian Mungiu. Un film pe care am avut ocazia să-l văd prinzând contur. Un film pentru care am strâns nu mai puțin de șaptezeci de figuranți, cu două zile înainte de filmări, și pentru care am stat în frig și ninsoare șase zile minunate, pline de peripeții, râsete, prieteni, lecții de viață. Nu am reușit să prind rezervare la premieră din cauza unor defecțiuni ale website-ului de ticketing, dar am văzut echipa filmului pe covorul roșu pe melodia Surorilor Oșoianu din creditele de final. Iar în dimineața de 22 mai 2022 mă aflam în fața Grand Théâtre Lumière pentru a vedea rezultatul lunilor (sau, după caz, a anilor) de muncă. Cu emoții, ce-i drept, nu doar fiindcă urma să mă văd ca figurantă pe ecran, ci și pentru că a fost cât pe-ce să nu mai ajungem. Autobuzul nu a mai venit, Uber-ul nu ne găsea șofer, iar eu nu eram sigură dacă biletele mele mai sunt valabile sau nu fiindcă ratasem două filme și teoretic trebuia să îmi fie blocat contul. Dar am intrat la timp.


Pur și simplu nu credeam că voi putea să fiu obiectivă ca să analizez un film în care am apărut. Probabil că mi-ar fi plăcut și dacă era un remake turcesc al The Avengers. Tocmai de aceea mi-am propus să nu iau notițe. Am vrut să mă bucur de el ca un simplu spectator și nu ca un critic de film. Dar a fost mult mai mult decât bucurie (și o spun cu multă obiectivitate). Ce am citit în presa internațională - care a vuit de review-uri pozitive imediat după premiera mondială - a fost exact ce am văzut și eu pe ecran. Am fost puțin distrasă de scenele la construirea cărora am fost martoră, izbucnind de fiecare dată cu șoapte și inside-uri de genul "ursul ăla e un prieten de-al meu", spre disperarea lui Alberto care îmi potolea mereu entuziasmul cu un "shhhh" foarte teatral. Am și plâns, în special pentru că mi-am amintit cu nostalgie de acele zile superbe și de cum erau lucrurile în viața mea personală în perioada respectivă. Dar am încercat totuși și să mă detașez și să îl privesc nu doar ca pe un film în care am apărut câteva secunde, ci ca pe creația artistică desăvârșită care este.

Pentru că R.M.N., în nuanțele sale predominante de albastru Marin (ca numele actorului principal, Marin Grigore), explorează tot ce este îngropat adânc în natura umană și într-o societate care încearcă să supraviețuiască de pe o zi pe alta, trăind mereu cu frica unui dușman nevăzut. Frică moștenită probabil de când Transilvania, locul în care se petrece acțiunea, era, cum spune un personaj, la marginea marilor imperii. De când poporul nostru stabilit pe acele meleaguri era folosit ca scut de vestici, apărând Occidentul de huni, vizigoți și alți barbari. Acea frică a dăinuit peste generații și s-a așezat tăcută, aproape imperceptibil, în subconștientul fiecărui sătean. Urși, imigranți din Sri Lanka, boli. Frica poate lua multe forme.

Matthias, protagonistul filmului - interpretat în cheie sobră de Marin Grigore -, se întoarce din Germania în perioada Crăciunului, în urma unui incident la măcelăria la care lucra. Este îngrijorat de soarta fiului lui de opt ani, Rudi, care nu prea vorbește, și de tatăl său Otto, amenințat de o problemă necunoscută de sănătate. Printre conflicte cu Ana (Macrina Bârlădeanu, captivantă în rolul ei de debut), mama copilului, și flirturi mai mult sau mai puțin reușite cu fosta lui prietenă Csilla (revelația deceniului, Judith State, în probabil cel mai bun rol al ei de la Monștri. încoace), el încearcă să îl învețe pe Rudi supraviețuirea în sălbăticie, afirmând că asta îl va face un "bărbat adevărat". Totul se schimbă în momentul în care brutăria pe care Csilla o administrează angajează trei srilankezi, iar în satul multi-etnic în care se desfășoară acțiunea erup vechi conflicte nerezolvate.

Cristian Mungiu se inspiră încă o dată din realitate pentru creionarea poveștilor sale. Dacă în După dealuri, cazul Tanacu a fost punctul de pornire al scenariului, acum el s-a folosit ca bază narativă de cazul Ditrău din 2020 - în care doi imigranți au fost terorizați de populația maghiară a satului în care lucrau. Dar întâmplarea din județul Harghita nu este singurul element al filmului ce este sau pare rupt din realitate. Mungiu portretizează în manieră hiper-realistă, cu ajutorul superbelor planuri generale ale directorului de imagine Tudor Vladimir Panduru și dublelor lungi, luate dintr-un singur unghi, mentalitatea și preconcepțiile unei societăți (extinse în fapt la nivel național). Sunt abordate pe larg o multitudine de subiecte controversate: tensiunea dintre românii și maghiarii care coexistă în Ardeal, xenofobia omniprezentă, migrarea populației înspre vest cu speranța unui viitor mai bun, ipocrizia clericilor laolaltă cu statutul lor material și stereotipurile legate de gen. Toate acestea culminând în deja faimoasa secvență de douăzeci de minute (care a necesitat o zi întreagă doar pentru a fi repetată și la care, cum am povestit în acel articol deja menționat, am avut "rol de întârziată" și chiar am întârziat două ore - dar I've made the cut, deci asta contează).

Finalul, cum remarcă și criticii străini, te lasă puțin în aer, te face să îți pui mai multe întrebări decât aveai la început. Însă consider că Matthias înconjurat în pădure de o hoardă de urși nu e de fapt Matthias înconjurat în pădure de o hoardă de urși. E de fapt Matthias încercând să țină piept unei lumi așa-zis moderne, plină de incertitudine și răutate. Unei lumi în care bărbații mascați în costume ce amintesc de Ku Klux Klan aproape dau foc casei consătenilor lor pentru că dorm străini acolo. Unei lumi în care copiii văd oameni spânzurați pe drum spre școală. Unei lumi în care părinții își părăsesc fiii și fiicele pentru a munci în străinătate ca să le asigure un trai mai decent. Unei lumi care, în esență, se rezumă la principiul "survival of the fittest". Și astfel, pușca pe care Matthias o poartă nestingherit peste tot capătă conotațiile simbolice ale unei arme menite să îl apere de primejdii de orice fel, un fel de Biblie a celor mai puțin credincioși.

Acum, întorcându-mă la acea latură presupus mai puțin obiectivă a mea, nu pot decât să mărturisesc cu sinceritate că am adorat fiecare secundă a acestui film. Și abia aștept să îl revăd alături de ceilalți figuranți, odată ce va apărea în cinematografe. E un sentiment savuros să te vezi pe ecran la Cannes, mai ales într-un film care a făcut istorie încă de la premieră și e favorit la Palme d'Or. Cine știe, poate îl va face pe Cristian Mungiu unul dintre puținii regizori care a câștigat marele premiu de două ori. Rămâne de văzut. Un lucru e sigur, sentimentul pe care l-am avut la proiecție a rămas cu mine. A fost o experiență excepțională pe care aș da orice să o mai repet. Fiindcă, cum ar zice cei de la Red Hot Chili Peppers, "I can't stop".