Welcome to the Jungle - Legea junglei, o constantă în filmele de la Cannes, 2022

Ediția a 75-a a Festivalului de Film de la Cannes pare să ofere o suprasaturație de filme concentrate pe comunități mici și nu foarte explorate, ce funcționează după propriile reguli, independent față de societatea modernă. Și nu o spun într-un sens negativ. Este fascinant și terifiant deopotrivă să descoperi că în atâtea colțuri ale planetei lucrurile sunt guvernate de un sistem atât de primitiv de valori. Din acest "trend" face parte și filmul lui Cristian Mungiu, R.M.N., însă despre acesta am vorbit pe larg într-un articol anterior. Așa că în această cronică mă voi concentra mai mult pe patru filme văzute în proiecții consecutive (ce coincidență stranie).

Primul este Goutte d'or / Sons of Ramses, cel mai recent lungmetraj al regizorului și artistului francez Clément Cogitore și îi are în distribuție, printre alții, pe Karim Leklou - în rolul protagonistului Ramsès - și pe actorul algerian Ahmed Benaïssa - în rolul tatălui acestuia -, a cărui moarte subită cu câteva ore înainte de premieră a zdruncinat echipa filmului. Echipa a urcat pe scenă, i-a dedicat proiecția, apoi și-au oferit condoleanțele familiei răposatului. Fiecare membru a luat cuvântul, iar actorii mai tineri au repetat cu toți placa cu "mulțumesc mamei, pentru că dacă nu era ea, eu nu eram aici".


Goutte d'or / Sons of Ramses urmărește povestea unui șarlatan din Franța ce câștigă grămezi de bani dându-se drept medium și a cărui viață este dată peste cap în momentul în care o gașcă de băieți minori ai străzilor îl abordează pentru a găsi un membru dispărut. Printr-o intuiție inexplicabilă, îl descoperă mort în grămada de moloz din șantierul cu care debutează, cu subînțeles, filmul. În timp, Ramsès intră în belele din cauza asocierii cu orfanii ce îl văd ca pe un "vrăjitor" și devine o figură paternă pentru ei. Într-o cromatică predominant albastră, filmul prezintă fațetele mai puțin vizibile ale unei societăți aparent moderne, dar dominată la bază de același instinct de supraviețuire prezent în pelicula lui Mungiu. O societate în care furtul, înșelătoria și crima sunt la ordinea zilei și în care doar în cazuri excepționale primează omenia - un exemplu ar fi momentul când copiii îi înapoiază protagonistului un lanț furat.

Traversăm marea ca să ajungem în Irlanda la God's Creatures, în regia lui Saela Davis și Anna Rose Holmer, unde pare că lucrurile nu stau foarte diferit. Atâta doar că de data asta comunitatea este conturată în jurul unui mic sat de pescari și nu în urbea franceză. Aceeași anarhie devenită personaj își face simțită prezența în scenariul lui Shane Crowley. După ce valurile răpun un tânăr aflat în largul mării, Brian, fiul lui Aileen, se reîntoarce din Australia pentru a pune din nou pe picioare afacerea cu stridii a familiei. O vedem pe mamă furând din fabrica la care lucrează (industrializarea zonelor "înapoiate" fiind o altă constantă în acest gen de filme) pentru a-l ajuta. Însă oamenii se schimbă, iar Brian nu mai este copilul pe care îl cunoștea. Când acesta este acuzat de viol de către o tânără angelică din sat, Aileen ajunge chiar să mintă în tribunal, crezând că așa ceva nu e posibil. Însă cât de departe poate merge o mamă pentru a-și apăra fiul și cât de departe poate merge pentru a-l pedepsi? Când valurile se învolburează și curenții devin mult prea puternici, natura declară încă o dată că are mereu ultimul cuvânt.

De partea cealaltă a Oceanului Atlantic, în Pine Ridge Reservation, se desfășoară acțiunea filmului War Pony, regizat de alte două tinere speranțe feminine, Gina Gammell și Riley Keough. Firul narativ prezintă greutățile prin care trec doi băieți din tribul Oglala Lakota. Cel mai în vârstă - adult emergent în termeni de psihologia dezvoltării -, Bill, are deja doi fii cu două fete diferite, iar celălalt, neajuns încă la adolescență, fumează marijuana și face afaceri cu metamfetamină împreună cu prietenii săi la fel de tineri. Haosul în care trăiesc acești oameni este alarmant tocmai prin firescul pe care îl reprezintă pentru ei. Fură unii din casa celorlalți, de la părinți, de la vecini, își omoară animalele, se omoară între ei, conduc fără permis, intră la pușcărie, ies din pușcărie, își înșală iubitele / soțiile fără nicio remușcare, iar ele știu și se resemnează, copiii sunt dați afară din casă de către părinți, fiii consumă droguri cu tații lor. Iar toate aceste evenimente abia îi afectează pe cei doi protagoniști. Au trecut prin atâtea încât s-au obișnuit cu situația și nu concep că ar putea să fie altcumva. Iar asta este cel mai deprimant. Pentru că teoretic ar avea tot viitorul înainte. Dacă ar putea doar să evadeze. Ceea ce amândoi încearcă și eșuează lamentabil. Așa că rămân captivi într-o lume care pentru noi pare ireală. Până ajung să se întâlnească și să se ajute reciproc.

Totuși, probabil cel mai brutal și mai sfâșietor dintre cele patru filme este Restos do Vento / Remains of the Wind, scris și regizat de portughezul Tiago Guedes. Într-o comunitate rurală, o tradiție păgână susține că atunci când vântul cel rău începe să adie, cei care rămân pe stradă trebuie bătuți pentru a scoate forțele malefice din ei. Însă chiar și vântul, fie el aproape imperceptibil, lasă rămășițe în urma lui. În încercarea de a salva o fată care urmează să fie "exorcizată", Laureano este la rândul său lovit până la sânge de către colegii săi mascați, eveniment ce îl va lăsa cu sechele fizice și mentale pentru tot restul vieții și îl va împinge spre o existență de pustnic. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, el este ciudatul localității, înconjurat mereu de câini, singurii lui prieteni. Dar felul candid și naiv în care se bucură de artificii și de alte lucruri considerate mărunte este emoționant până la lacrimi. Restos do Vento / Remains of the Wind este acel gen de film în care ipocrizia personajelor și nedreptatea extremă a soartei frustrează audiența până la limite. Ca un fel de The Shawshank Redemption, dar fără finalul fericit care să răscumpere protagonistul. Cu timpul aflăm că Judite, fata pentru care și-a pierdut șansa la o viață normală, a fost combinată cu doi dintre cei care au vrut să o maltrateze. Ba mai mult, când fiul unui alt atacator este ucis, ea îl roagă pe Laureano să ia vina asupra lui. El acceptă, doar pentru a plăti în cele din urmă un preț mai mare decât închisoarea.




Așa că da. Welcome to the Jungle. Și nu doar pentru fanii Guns 'N Roses. Ar fi trebuit să fie un trigger warning cu asta. Înspăimântător este că jungla asta chiar există. Chiar mai aproape decât credem. Dar ce nu știi, nu te rănește. Noi vom continua să exploatăm jungla urbană, inconștienți la gândul că suntem privilegiați să trăim într-una domestică.