The Middle - Lara Croft în rochie de seară și pauza de la mijlocul festivalului la Cannes, 2022

Românii au celebra vorbă cu "pauzele lungi și dese, cheia marilor succese". Îmi place vorba asta. Am decis că dacă am început festivalul cu o absență, fiindcă m-am simțit rău în prima zi, și voi termina cu o pauză, fiindcă în ultima seară am avion, nu se cuvine decât să iau una și la mijloc, ca să existe simetria incipit-final-mijloc. Da, tocmai am inventat un nou concept. Așa că în a șaptea zi de Cannes mi-am luat liber de la filme ca să stau să scriu, să îmi duc hainele la spălat (și să uit să pun detergent), să o ajut pe mama cu un interviu pentru proiectul ei la psihologie și alte chestiuni administrative care, cum ar zice Mărgineanu, "toată ziua îmi șade pe cap". Am avut o tentativă de a merge la plajă să fac o baie în apa mării pentru prima dată pe 2022, dar bineînțeles că fix în ziua mea liberă a fost înnorat și a bătut vântul. Și, deși am avut toată ziua la dispoziție și m-am apucat de scris abia la zece seara, am reușit să fac tot ce mi-am propus. Aproape. Ăsta e ultimul articol.

Pe 23 mai 2022 am văzut patru filme. Mi-am bătut recordul de filme vizionate la Cannes într-o zi. Primul a fost R.M.N., căruia i-am dedicat o cronică separată (vezi Un vis împlinit sub forma unei radiografii a societății românești aici). Următorul a fost o surpriză plăcută. Nu a fost un film ce-i drept, a fost un serial, Irma Vep, din care au fost proiectate primele trei (din opt) episoade. Mi-a căzut fața când am văzut că proiecția are trei ore, mai ales că nu știam absolut nimic despre ce urma să văd pe ecran. Am avut totuși fericita inspirație, pentru prima oară la acest festival, de a căuta titlul pe Imdb înainte să înceapă. M-am uitat la distribuție. Ochii mi-au rămas ațintiți asupra unui nume: Alicia Vikander. Suna extrem de familiar. Și nu pentru că luase Oscar pentru rolul din The Danish Girl. M-am uitat la filmografia ei. Și nu am putut să îmi stăpânesc entuziasmul când am descoperit acolo un film, pentru mulți probabil obscur, pentru mine cu răsunet de copilărie. Totuși nu știam dacă va fi prezentă în persoană. Când echipa a început să urce pe scenă, numele ei întârzia să se audă în microfon. Eram deja sigură că nu e în Cannes, actrița principală ar trebui să fie strigată printre primii, nu?

Apoi am văzut-o. Superba suedeză, interpretă a Larei Croft în filmul Tomb Raider din 2018, își croia printre ultimii drum spre scenă. Eram în extaz. Nu că ar fi Tomb Raider vreo capodoperă cinematografică sau că ea ar face un rol mai bun decât cel al Angelinei Jolie (n-am de unde să știu, n-am văzut versiunile cu Angelina). Dar Tomb Raider este jocul video al copilăriei mele. Iar varianta de film din 2018 este aproape copia fidelă a jocului din 2013 pe care se întâmplă să îl fi terminat la acea vârstă fragedă. Așa că avea valoare emoțională. (mă întreb totuși dacă o să merg să văd Tomb Raider 2, despre care se vorbește de vreun an că se va face, tot cu ea în rol principal).

Alicia e acum Mira, o actriță americancă celebră și deziluzionată de carieră și căsnicie, care urmează să o joace într-un remake pe Irma Vep, una dintre primele răufăcătoare din istoria cinemaului. Personajul a luat naștere în 1915 în serialul mut al lui Louis Feuillade, Les Vampires, iar costumul ei one-piece din catifea neagră a rămas de referință pentru multe figuri feminine reprezentative care au venit în urma ei.

Privilegiată să interpreteze un rol atât de iconic și să se detașeze de cele de super-erou din filme comerciale, Mira se scufundă cu încredere și entuziasm în această nouă experiență, confruntându-se în același timp cu despărțirea de fosta ei iubită și asistentă Laurie, care urmează să se căsătorească cu regizorul ultimului film al actriței.

Olivier Assayas, scenarist și regizor al serialului, reușește cu succes să releve efectele faimei timpurii și, comparativ cu Coupez! a lui Hazanavicius, plonjează mult mai adânc în ce înseamnă industria cinematografică, atât în Statele Unite, cât și în Europa (deși tinde să facă antiteză generalizată "film de duzină de la Hollywood versus film de artă din Est"). Folosindu-se de secvențele originale din Les Vampires, el arată publicului antiteza dintre cinemaul clasic și cinemaul modern, dintre mut și sonor, dintre alb-negru și color. Astfel nu doar că îi aduce un omagiu lui Feuillade, dar reușește să reînvie în memoria colectivă o capodoperă ale cărei efecte sunt omniprezente astăzi, fără însă ca generațiile tinere să cunoască originile lor.


Am mers apoi la Fumer fait tousser, un fel de Power Rangers cu buget redus în regia lui Quentin Dupieux. O așa-zisă comedie care a stârnit câteva hohote în sală pe ici, pe colo, dar care pe mine personal m-a lăsat rece. În primul rând pentru că m-am obișnuit deja cu faptul că francezii nu se descurcă deloc la efecte speciale. Și acesta fiind un film SF, a avut nevoie de ele din plin. Pot înțelege faptul că a fost abordat ca o satiră a filmelor de gen, cu super-eroi care salvează lumea. M-a pus pe gânduri în anumite privințe, dar nu m-a amuzat. Păcat. Știam că producțiile franceze sunt mult mai eficiente în ce privește umorul. Mi-au plăcut totuși părțile "horror", când cei cinci războinici stau la focul de tabără și spun povești de groază. Într-una din ele se remarcă chiar câțiva actori cu potențial.

După finalul proiecției, am fost să vizionez o comedie adevărată, Sik pike / Sick of Myself în regia lui Kristoffer Borgli, care ne-a atenționat de când a urcat pe scenă că sunt subiecte sensibile în film, nu contează unde râdem, doar să râdem. Și am râs, deși într-adevăr povestea are un substrat destul de tragic. Cu atât mai tulburător a fost că m-am identificat cu protagonista în anumite privințe. Filmul se concentrează pe Thomas și Signe, un cuplu tânăr aflat într-o continuă competiție pentru atenție și senzațional. Când el devine artist contemporan furând mobilă și folosind-o în expozițiile lui, ea e nevoită să găsească o modalitate pentru a-i fura, la rândul ei, lumina reflectoarelor. Astfel decide să se îmbolnăvească subit de o boală de piele aparent necunoscută. E greu să faci o comedie. Cu atât mai greu să faci una care tratează probleme de sănătate atât fizice, cât și mentale. Iar Borgli reușește cu succes să amuze audiența cu aceste tipologii de oameni ale căror trăiri, atât interioare, cât și exterioare, le portretizează meticulos. Cum a zis și el, "a toast for the assholes".

Deși călătoria celor doi nu se sfârșește în cel mai fericit mod cu putință, a mea e abia la mijloc. În următoarea zi mă așteaptă cinci filme. Deci, ca să-mi îndepărtez propriile nesiguranțe, îl citez pe Jimmy Eat World: "Little girl, you're in the middle of the ride."