Talentul literar și stilul compulsiv - pe mai multe niveluri de limbaj - puse în slujba unor studii sociologice proiectate autobiografic definesc o scriitură intimistă și autentică. Diatriba socială - în sprijinul celor defavorizați - chiar dacă respiră pe alocuri în concluzii manifeste și teziste, se integrează armonios în contextul autobiografic și analiza subtilă a stărilor de conștiință ce rezidă în ceea ce autorul numește literal (ca titlu al unuia dintre romanele sale) o istorie a violenței.
Violența familială intersectată cu cea socială câștigă un spațiu rezervat în peisajul literar al scriitorului. O temă de actualitate a lumii contemporane, violența este indusă și perpetuată societal - autorul e influențat de sociologul Didier Eribon - cea mai expusă fiind clasa muncitoare, cei condamnați la sărăcie, lipsă de educație și cultură. Violența nu atrage neapărat violența, comentează autorul, ci uneori, dimpotrivă, reprimarea ei. El face referință la tatăl său ce a fost expus în copilărie la violența bunicului ce teroriza întreaga familie, un spectru ce l-a ținut departe de orice urmă de agresiune vizavi de soție sau copii.
Autobiografic în scris și în scenă, Édouard Louis își joacă propriul rol, acela de narator și trăitor al istoriei prezentate. Ȋntr-o montare și o mișcare scenică concepute de Ostermeier, interpretul-autor se exprimă pansiv și convingător prin voce, dans, gest, în fața unui arsenal de imagini aparent impersonale, în tonuri sumbre de gri-uri, proiectate video pe peretele din spatele scenei - tablouri ale derizoriului, expresii ale unui vid existențial. O suită de interludii muzical-coregrafice sparg atmosfera monotonă, încărcată de tensiunea relatării printr-un comic senzual, de vodevil. Tonul confesiunii e reflexiv, discret, cu tentă de monolog interior.
O scenografie minimală; un birou - în fața unui laptop, Édouard Louis așteaptă distrat ca toți spectatorii să-și ocupe locurile, apoi câteva minute sunt acordate tăcerii să se instaleze în sala de spectacol, ca într-un dialog colocvial în care îți aștepți cuminte rândul. Ȋn stânga, pe diagonală, se află un fotoliu pe al cărui spătar stă aruncată o cămașă - parte din recuzita scenelor coregrafice. La masa de scris, scriitorul privește aiurea, poate la sosia sa invizibilă din fotoliu - Eddy Bellegueule (numele lui adevărat!) - o aluzie directă la primul său roman, En finir avec Eddy Bellegueule, ce marchează începutul unei crize identitare, schimbarea numelui, detașarea de condiția sa pauperă, despărțirea de sine.
Pentru că demersul urmărește copilăria eroului - Eddy -, evoluția relației cu tatăl, ce la rându-i va suferi o transformare radicală - ne spune eroul - în contact cu primele lui cărți ce vor deschide un dialog, o punte de comunicare cu acesta. Diferența socială produsă de accederea fiului la școli înalte, adâncește prăpastia dintre ei, peste lipsa comunicării din copilărie ce se datora tăcerii - ca marcă a virilității tatălui.
Ȋntr-un interviu, Édouard explică sursele acestui volum prilejuite de întâlnirea peste ani cu tatăl, cu ocazia apariției primei lui cărți care provoacă un șoc și în același timp un act de reconciliere cu tatăl ale cărui idei și mod existențial l-au contrariat și îndepărtat. Édouard are în fața lui un om distrus de lumea socială cu dificultăți de respirație, un trup deteriorat la o vârstă de numai 50 de ani, de operații și boli. Qui a tué mon père se vrea un proiect literar ce propune integrarea politicului, în scopul prezentării unui adevăr obiectiv, contrar prozei autobiografice ce vine tipic cu un adevăr subiectiv.
Istoria corpului deteriorat al tatălui merge în paralel cu istoria reformelor sociale tot mai drastice promulgate de extrema dreaptă cu care tatăl însuși votează. (Cu ocazia alegerilor prezidențiale din Franța, Édouard Louis apare în New York Times cu o rubrică de opinie în care explică opțiunile politice ale tatălui - Why My Father Votes for Le Pen. Teoria lui explică în bună măsura situația alegerilor din 2016, când Trump devine președinte, aplaudat de aceeași clasă proletară care-o votează pe Le Pen. Este vorba de o alegere prin excluziune; eșecul repetat al stângii de a adresa problemele existente găsește ecou în cauzele false și tendențioase aduse de extrema dreaptă pentru starea de fapt.) Există două opțiuni pentru proletariat, ne spune autorul: "mourir ou mourir", fie din lipsa unui ajutor social, fie prin auto-distrugere, muncind în condițiile în care ești inapt pentru muncă pentru a beneficia de ajutorul social. Ȋn urma unui accident la uzină, la 35 de ani, tatăl handicapat va fi treptat supus violenței noilor reforme sociale. Pentru a continua să obțină ajutor social, e obligat să presteze munci precare - ca măturător de stradă - ce-i vor exacerba bolile și durerile de spate.
Édouard Louis, ce învață din greșelile tatălui, mărturisește că educația este singura modalitate de-a te proteja de efectul politic. Cu acest volum, aflat deja la a treia carte de succes, Édouard Louis se poziționează literar și existențial între cele două lumi, cea academică a protejaților și cea a mediului său de extracție, a clasei dominate, afectată direct de neadecvarea reformelor sociale.
Ne aflăm în fața unui text cu o poezie frustă a confruntării, discretă și în același timp electrizantă prin care răzbate deopotrivă revolta și suferința fiului pentru caznele și păcatele tatălui, ce nu se poate realiza în conformitate cu potențialul său.
Tatăl părăsește școala la 14 ani și pleacă de acasă într-un acces de frondă și masculinitate, rătăcind prin lume pentru a-și găsi identitatea. O fotografie a tatălui la o demonstrație, în travesti ca majoretă - cu perucă, sâni falși și un fard puternic - proiectată pe ecranul video al scenei răspunde echivoc la manifestările lui ulterioare. Ȋn cele din urmă, tatăl se va întoarce în provincia natală unde se va angaja în aceeași uzină în care au lucrat înaintașii lui - urmează reformarea și integrarea în normalitate.
Condiția posibil homosexuală a tatălui nu este ad litteram menționată în roman, dar este subtil sugerată în încercarea de elucidare a dramelor și a procesului de transformare a tatălui în raport cu boala și suferința. Ȋn bună măsură, ea este mai degrabă eludată în spatele unei decențe vizavi de figura controversată a tatălui care - deopotrivă, rasist și homofob - n-ar fi concedat niciodată unei naturi posibil reprimate. Un amestec de duritate și delicatețe sufletească, revoltă și resemnare configurează imaginea tatălui într-un episod despre aniversarea de opt ani a fiului, care refuză toate cadourile propuse de tată, ce vădeau o expresie excesivă a masculinității. Deși alegerea fiului e inițial refuzată, calificată drept un cadou pentru fete, Eddy e surprins de gestul de generozitate al tatălui, ce depășea cu mult posibilitățile financiare ale familiei, când mult doritul VHS cu filmul Titanic e însoțit de un album (coffee-table book) despre film.
Macho-ismul exacerbat al tatălui, ca revers și reprimare a homosexualității, urmărește același pattern psihologic din filmul Power of the Dog al regizoarei Jane Campion. Diferența este că forța distructivă cultivată de eroul lui Campion, ce se erijează întru-un erou invincibil cu o inteligență și educație superioare, devine auto-distructivă în cazul tatălui lui Eddy.
Discursul poetic al primului act se învârte în jurul unui episod de aniversare în familie, ce-l surprinde pe Eddy jucând în fața invitaților împreună cu câțiva prieteni într-un show de vodevil regizat și coregrafiat de el, în care deține rolul solistului vocal. Scena începe cu travestiul lui Eddy, anunțat de fotografia de tinerețe a tatălui. Édouard Louis își schimbă tricoul, pe care-l suflecă sub piept pentru a simula un piept de femeie, își trage peste pantaloni o fustă mulată, își pune o perucă și oferă un spectacol de rock star, întruchipând prin resortul de gesturi feminin șarjate un drag queen. Un dans percutant, cu microfonul ce valsează în jurul gurii angajate într-un veritabil lipsynch (mimează din buze cuvintele) cu banda muzicală. Narația este intercalată cu câteva astfel de scene, ce diferă prin partitura muzicală, ritm și vestimentație.
Tema homosexualității revine de fiecare dată ca o provocare sau un semnal adus în atenția tatălui ce refuză cu obstinație să privească la show-ul copilului. Dansul se desfășoară în fața fotoliului cu spatele la audiență, personificând tatăl cu privirea întoarsă de la fiu. De fiecare dată, interludiul muzical se încheie cu apelul insistent al copilului: "Papa, regard!" Există o corelație prin opoziție între gestul tatălui de-a întoarce capul de la spectacolul fiului și manifestul poetic al artistului - o invitație către asumarea condiției, către adevărul ființei și al lumii în care trăiește. Ȋn viziunea auctorială, sensul și calitatea scrisului au rolul de "Empêcher le lecteur de détourner le regard" (a împiedica cititorul să privească în altă parte).
Ȋn prima dintre aceste scenete muzicale, Édouard poartă o perucă blondă; părul îi acoperă complet fața, într-un camuflaj perfect. Substituirea identității - poate cu cea a tatălui din fotografia de tinerețe - induce reacția imprevizibilă a tatălui care va ieși afară să fumeze o țigară. Ȋn confruntarea cu fiul care-i cere o explicație, tatăl concede la condiția fiului pe care vecinii îl numesc "faggot" (termen peiorativ pentru homosexual) sau "pédé" (în text): "C'est rien" răspunde tatăl, resemnat, chiar dacă public declama că neajunsurile și problemele societale sunt cauzate de imigranți și homosexuali. Animat de înverșunarea macho-istă și manifestul anti-gay al tatălui, textul se vrea prin contrast o lecție de iubire. Amintirea se instituie, se reiterează, se reconfigurează într-o dimensiune psihologică în care eroul își elucidează condiția filtrată de dramele și problemele tatălui. Édouard Louis privește reflectiv în oglindă tatăl pe care trebuie să-l iubească într-un complex de narcisism critic, dar neofensiv.
Confesiunea se desfășoară în limba franceză, cu excepția unui episod pe care autorul ține să-l relateze în limba audienței, pentru a se asigura că emotivitatea amintirii nu e despărțită prin barierele limbajului de tensiunea relatării. Episodul readuce tema violenței la nivelul familiei. Violența mamei prevalează. Își amenință fiul să nu-i spună tatălui că-i dă fratelui alcoolic bani pentru droguri și îl apostrofează pentru manifestările lui feminine, subiect de bârfă a vecinilor, numindu-l ea însăși un "faggot". Revolta lui Eddy e urmată de răzbunare. Divulgarea secretului generează acte de violență surdă ale tatălui - masculinitatea lui e profund rănită, el nu poate fi mințit! - care aproape îl ucid.
Ne punem întrebarea dacă titlul cărții și al piesei / spectacolului este unul retoric sau este doar o acuză politic-socială. Ostermeier face explicit această distincție așezând într-o perspectivă dihotomică aspectul psihologic și cel politic al piesei. Ȋn fapt, Politica - devenită personaj - e pregnant și naiv-naturalistic prezentă în partea a doua a piesei, dar efectele ei reprezintă contextual o obiectivare a greșelilor sau alegerilor de tinerețe ale tatălui. Eroul atârnă cronologic pe o sârmă portretele președinților (de stânga sau de dreapta, totuna...) - începând cu Jacques Chirac până în prezent - și între ele, într-o dimensiune naturalist-suprarealistă organele tatălui atinse de violența reformelor: un plămân inflamat, un mulaj de coloană vertebrală strâmbată, un intestin iritabil - puternic gonflat. Rechizitoriul politic nu se vrea o justificare a anchetei psihologice urmărite în prima parte, el se referă strict la degradarea fizică a tatălui ca efect inevitabil al reformelor sociale. Macho-ismul și opțiunile greșite ale tatălui, credința lui în sistemele sociale de extremă dreaptă sunt elemente ce au ponderea lor în retorismul titlului - în ciuda vâlvei politizate din jurul romanului - pentru că, în fapt, ele constituie confruntările eroului cu un destin ratat. Ostermeier punctează această separație pentru a sublinia în primul rând aspectul literar al demersului, rezervând dimensiunea sa de teză sociologică unui spațiu scenografic distinct și restrâns temporar.
Spectacolul începe și se termină cu o subtilă declarație de iubire - o justificare nerostită a nefericitului destin patern, aceea de a-ți nega propria condiție sau a te pretinde ceea ce nu ești. Un mesaj puternic ce merge dincolo de textul tezist ce emite slogane de tipul "homosexualitate = sărăcie" ce nu au nici măcar o relevanță istorică, dar din care răzbate în subsidiar drama sau în revers oportunitatea de-a fi altfel decât ceilalți - condiție eternă a artistului de-a ieși din anonimat și a avea curajul să se reprezinte și să se arate lumii așa cum este.