Sunt atâtea filme care au potențial în program, pe toate mi-aș dori să le bifez, dar cum nu o pot face în festival fizic anul acesta, o voi face în ritmul meu, pe parcursul verii. De la Kieslowski, pentru început, se vede zilele astea Trilogia Culorilor (Trois Couleurs: Blue, Blanc, Rouge), un must see pentru oricine respiră estetică est-europeană în filme și nu numai, eu personal ador asta, dar în cazul dat are și un substrat diferit. Laolaltă cu cele 10 episoade care-i compun Decalogul, trilogia asta e pur și simplu altceva (nu doar alt ceva) în tagma cinematografiei.
În R.M.N., regia Cristian Mungiu, care are data lansării oficiale pe 21 mai 2022, tot în context Cannes (și despre el am scris, tot aici, pe LiterNet), observ un element cel puțin interesant de combinare a scenografiei vest-europene cu intrigă / dialoguri estice. Astfel, în partea de început, filmul prezintă câteva elemente ale muncii efective ca român într-un abator din Germania, apoi și ale muncii dintr-o brutărie mecanizată din România, într-o cromatică tăioasă, întunecată, aleasă nu întâmplător și nu doar pur estetic. E ceva de găsit (aparent cel puțin) și în filmul Nimic despre dragoste, regia Florin Piersic Jr (filmat cu niște ani în urmă, dar finalizat și lansat abia în 2022), din care am văzut momentan, recunosc, doar trailerul (ori poate o scenă-cheie), în care F.P.J. și Paul Ipate vorbesc la telefon despre cine i-a tras-o nevestei cui, care e tot într-o cromatică similară, deși ușor mai deschisă, mai luminoasă decât a începutului de R.M.N., cu o scenografie cvasi-similară, chiar dacă mai urbană, tot fundal de lucru în corporații mari, cu același focus pe detaliu. O coincidență care ne arată că, cel puțin în ultimii vreo 10 ani, e foarte plăcută și preferată această combinație de lumi diferite, acest metisaj între oameni vechi și spații noi. Și pot înțelege de ce. Cadre reci, complementare tensiunilor existente, un angrenaj final care te prinde și, mai important, are sens.
Cumva noua tendință de "răcire" a imaginii și de "occidentalizare" a scenografiei, îi lasă monopolul lui Almodovar în materie de culori vivace, intense și orbitoare, magice și uneori chiar vedete ale scenelor, în special galbenul, conjugat cu o estetică de tip showroom Ikea, despre care am vorbit și în contextul Madres paralelas / Parallel Mothers, care e oricum în aceeași oală-cromatică cu toate filmele sale.
În aceași cheie avem și filmul El buen patrón / The Good Boss, scris și regizat de Fernando León de Aranoa, film care a avut premiera în Olanda pe 2 iunie 2022 și care are câteva nominalizări la premiile Goya. Nu am vrut să trădez TIFF-ul, dar asta e, distanța nu mă ajută în acest an, și am suprapus oferta cinematografică din Utrecht peste oferta TIFF-ului (am realizat, cu ocazia asta, că o să merg pe modelul home cinema când o să decid să mă mut singur, o să dedic un spațiu unui cinema privat cu un singur rând de scaune, care să fie și primul, dar și ultimul, în funcție de starea mea din ziua aia și în funcție de calitatea filmului, chiar la mine în sufragerie). Dar până la visul ăsta, sunt eu, în Utrecht, cu El buen patrón, un film care respectă în mare rețeta amintită, dar pare că e puțin indecis cromatic, așa că preia câte puțin din ambele sfere, dar laitmotivul "corporației" există, de această dată e vorba de o firmă de fabricat cântare.
Oricât aș strâmba din nas la filmele în spaniolă (scuze Pedro), în cazul El buen patrón m-am simțit martor al unei naturaleți pe care n-aș ști foarte bine să o explic. Să fie poate și asocierea făcută de creierul meu între Javier Bardem și Marius Bodochi, nu știu (ca fizionomie mai mult decât ca explozie de personalitate). Poate să fie și asta. În toate filmele spaniole mă aștept la o explozie de personalitate (inexplicabilă & nenaturală pentru mine, care trăiesc în comunități mult mai temperate, nu între oameni care pălăvrăgesc tare și hiperventilat, folosindu-și membrele pentru a arăta pantomimic despre ce vorbesc, cu vocale lungite și gesturi în plus, telenovelice pe alocuri - dar înțeleg că ăsta e felul lor de a fi). Repet, asta e rețeta cu care sunt obișnuit. Dar aici n-am simțit filmul ca fiind unul spaniol, orizontul meu de așteptare a fost ocolit. Da, firul narativ e realmente previzibil, dar nu am mai simțit o problemă în faptul că prevăd desfășurarea intrigii acestui film-oracol. Se întrevăd și elemente din Coppola pe ici pe colo, dar sunt asumate de regizorul Aranoa, se parafrazează chiar și "I am going to make you an offer you can't refuse". Mai vine și Scorsese cu elemente din Goodfellas, dar contextul e de așa natură, The Good Boss nu e tocmai imaginea aceea de Good Boss pe care o clădește prima jumătate a filmului. Ulterior vedem scăpări, mânării, manipulări, minciuni, nervi, instabilitate, natură umană reală, nefiltrată de politicile de "familie" ale companiei, alt element incluziv specific mai mult părții de est, dar nu numai. Vedem și câteva subtilități pe parcurs, intrigi romantice prezentate doar sugestiv și tautologic (secretara primește un cadou de plecare din companie și îi spune șefului "Te iubesc.", urmând o reacție cel puțin ciudată din partea acestuia, care devine explicativ cu noțiunea de "apropiere" în companie - angajatele sunt "fetele" lui, până la proba contrarie).
Șefului nu îi pasă de angajați, există o așteptare prefigurată de la începutul filmului a unei inspecții și o structură internă de episoade din zilele acelei săptămâni, atotcuprinzătoare. Anunțarea inspecției duce la o împingere la deal a bolovanului sisific, până la o avalanșă pe care o tot așteptăm și care e de așteptat să ducă la zdrobirea șefului. Din nou, finalul nu e tipic filmului spaniol, nu e grandios, dar e introspectiv și foarte potrivit, calibrat cu tot conținutul filmului.
Există și o intrigă romantică între o studentă în internship și șeful companiei, Javier Bardem, acest Marius Bodochi care în loc de oină a făcut coridă când era mic. E una dintre imaginile care nu-mi mai iese de pe retină de când am văzut filmul. Intriga de care ziceam împrumută puțin din estetica lui Tarantino din Pulp Fiction, dar și din cea a lui Luc Besson din Léon. Poate asta e și fiindcă - strict din casting - studenta aduce cu Uma Thruman, Mia Wallace în Pulp și cu Natalie Portman, Mathilda în Léon, care oricum seamănă binișor, după mine, zic de personaje, de rolurile astea iconice. Bine, toată dinamica în sine m-a dus cu gândul la cele două, dar nu e un lucru rău. Cu atât mai mult cu cât Aranoa marchează și el că există inspirații din mai multe locuri / filme (vezi parafrazarea din The Godfather, Coppola).
În general nu văd cu ochi buni ca un film să îmi amintească de altele (fățiș sau nu), dar contează mult și cum o face, iar El buen patrón stă bine în picioare și referințele discutate vin ca un plus în structură, dar substanța nu stă în ele.
Filmul e greu de încadrat ca gen, e comedie / dramă, depinde cum îl privești. Are de toate, de la situații absurde la tragedie diseminată, devine ușor enervantă, ușor insuportabilă atitudinea șefului, minunat în rol, Javier Bardem e incredibil, dar principial, e un film în care absurdul comic devine greu de suportat.
Încă o mențiune onorantă pentru imagine, pentru focusul pe cântarele din toate spațiile, e un element subliminal, subtil, drăguț și folosit foarte deștept în construcție, laolaltă cu absurdul obsesiei pentru cântarul defect de la intrarea în companie.
O să o zic de câte ori e nevoie, nu-mi plac, în general, filmele spaniole. De pildă, Sentimental / Dineu cu vecinii de sus, regizat de Cesc Gay, e o veritabilă risipă de popcorn pentru țeluri mai înalte decât a râde. L-am văzut anul trecut în Piața Unirii, în deschiderea TIFF și, nu pot să neg, cum nici să-mi explic nu prea pot, s-a râs o grămadă. Poate o fi și ideea asta că e un film de familie, de văzut în canapea duminica, la pizza și bere cu cei mai buni prieteni și poate o mai fi și ideea că am eu pretenții foarte mari de la sensul unor filme, ce vor ele să transmită, cu ce rămân de la ele. De aia excepțiile în filmul spaniol, pentru mine, sunt puține, și pe majoritatea le ține Almodovar în tolba lui cinematică (nu și Madres paralelas, totuși). Și am mai adăugat o excepție de ieri, El buen patrón, de Aranoa. Un film cu elemente foarte bine "cântărite" și proporționate, un echilibru de genuri opuse, deranjant fix atât cât trebuie să te stimuleze să gândești, nu să te ridici și să pleci. Și nu se simte ca un film spaniol-canon din niciun punct de vedere, ceea ce e magic.
Incredibil cum poate să mă fascineze cum sună italiana în filme, băi băiatule, băi... Dar când e cu spaniolă, îmi scârțâie circumvoluțiunile a telenovele. Ei bine, filmul ăsta a spart bariera, a reușit. Și e de văzut la TIFF21, în orice spațiu îl prindeți, numai cinema să fie.
Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.