Al doilea text de la Cannes - Tout est foutu, dar nu chiar tout, nici chiar foutu. Cum se pronunță Mungiu? - aici.
Al treilea text de la Cannes - Am dat pe mail profei de atrocități o cronică de aici, nu proiectul. A zis că citește și asta. Abinash Shah? Cine e nepalezul? - aici
Al patrulea text de la Cannes - Gelateria poveștilor vintage, când înghețata întâlnește clătita, o zi din aproape două zile, cât aproape două zile - aici
La ora 12 duminică, 22 mai 2022, e a doua proiecție a R.M.N., regia Cristian Mungiu - biletele la premiera de cu o seară înainte s-au dat ca... pâinea caldă, cum ziceam. După terminarea premierei, publicațiile internaționale deja vuiesc, lumea se mișcă rapid, R.M.N. e pomenit în contextul Palme d'Or, printre favorite, toată lumea scrie despre o scenă-cheie de 20 de minute. Oana Balaci are în spate și experiența de pe platourile de filmare (Despre un vis împlinit - pe platou la Cristian Mungiu, detalii aici), eu îmi pun mâinile la urechi și încerc să supraviețuiesc cu părerile neîntinate până la a doua proiecție. Veni, vidi, vici. Și acum că am ieșit pot să zic sus și tare DA, TATI!!!! Ce ziceau băieții de peste hotare stă super tare în picioare, filmul monografico-alternativ-matrioșcă de raise-awareness-sau-ce-nume-mai-bune-îi-mai-poate-găsi-Dumnezeu e o radiografie (dăă!) extrem de precisă a unei realități deloc paralele, ci concurente. E și un film de simetrie și asimetrie complementară, intenționată, calculată, reușită.
Filmul începe arătând obrazul drept al rasismului, cu Matthias, muncitor român într-un abator german, care vrea să sune acasă într-o pauză și este numit de un coleg "lazy gipsy". Reacția violentă, aceea de a aplica un cap în gură, pe cât de satisfăcătoare ajunge în fața noastră, pe atât de tare închide drumurile între Matthias și locul său de muncă. În urma incidentului, bărbatul (care nu este un "țigan leneș", se înțelege) hotărăște să facă o vizită neanunțată & pe termen nedeterminat acasă, într-un sat de lângă Miercurea Ciuc.
Ajuns acasă, își dă seama că lucrurile s-au configurat diferit în absența sa. Fiul său, Rudi, vede ceva în pădure și refuză să mai vorbească pe fondul șocului suferit. De el are grijă acum doar mama sa, Ana, care devine foarte protectivă din pricina îngrijorării. Matthias își dorește să schimbe toate metehnele instalate în absența sa, hotărându-se să îl crească pe Rudi ca pe un "bărbat adevărat", să-l învețe să-și filtreze apa singur, să facă focul, să se bată, pentru a nu fi călcat niciodată în picioare. Când află de la Ana că fiul lui a învățat să tricoteze, îi spune că nu acceptă să crească un fătălău, iar chipul-frescă pus în lumina Grand Théâtre Lumière întoarce ușor obrazul pe care începuse să se prelingă lacrima rasismului & xenofobiei, către un profil care schițează acum un dublu standard, pe lângă tușe ale unui vădit sexism, în care victima devine persecutor, poate inconștient, dar înrădăcinat adânc în cultura rurală a sătucului de lângă Brad. Dublul standard e un concept cu care se defilează mult, foarte bine schițat în plenitudinea firelor narative urmărite.
Matthias se întoarce nu doar acasă, la satul multietnic care refuză munca pe minimul pe economie, din rațiuni cel puțin discutabile, dar și la o fostă dragoste, șefa brutăriei din sat.
Un nou fir narativ ce se împletește frumos poveștii de dragoste stinse și a celei reaprinse este apariția unor muncitori srilankezi la brutărie, care vor sta la una dintre casele din oraș. Chipul-frescă zugrăvit de Mungiu întoarce, așadar, și obrazul stâng către rasism, de data asta reversul medaliei. Sătenii, români și unguri, dar nu țigani (foarte important, în conceptul de dublu standard despre care vorbeam) se revoltă la biserică, la primărie, apoi chiar pe cont propriu, printr-o petiție. Nu au nimic cu srilankezii, câtă vreme stau la ei acasă. Devin violenți, dar fiecare își apără etnia și câteva dintre valorile care se bat cap în cap și duc situația până la absurd, apoi duc absurdul până la absurd, întocmai cum Camus a spus, evanghelistul secolului XXI.
Matthias nu îi poate zice Csillei, femeia cu care își continuă aventura romantică, parcă în ciuda familiei sale, "te iubesc", pentru că în română sună ca dracu', dar îi zice în restul limbilor pe care le știe.
Muncitorii din Sri Lanka au parte de incidente din ce în ce mai neplăcute, sunt dați afară din biserică, casa în care stau este incendiată de câțiva locuitori, lumea "nu are nicio problemă cu ei, dar, dar, dar, dar, [...], dar, dar". Nu există o definiție mai perfidă și mai reală a unui politically-correctness aplicat în deplinătatea unor malformații conceptuale. Toată lumea devine defensivo-omisivă, nimeni nu face nimic, dar (of, futerea conjuncției adversative, care anulează tot ce s-a întâmplat înainte)... Lumea e între confuzie și negare, fiecare îl vede pe celălalt și uită să se aplece puțin și asupra sinelui. Deja știm din film că lui tata Otto nu îi mai e recomandat să stea aplecat la oi, la vârsta pe care o are, dar chiar toată lumea să preia sfatul ăsta? Bine zis oi. O mare și belicoasă turmă, războindu-se civilmente pe seama unor faux-valori în care nici nu cred cu adevărat. Cum ar zice tot românul: nu te f*ți în cur pe-o bucată de pâine, dar pentru o părere, oho.
Religia nu mai este un liant în comunitate, ci un factor instigator, nu sunt musulmani nou-veniții, ci catolici, dar nu contează asta până la urmă, că oricum sunt musulmani, altcineva trebuie să știe mai bine decât ei, întotdeauna. Întotdeauna altcineva trebuie să știe mai bine decât noi ceea ce numai noi știm. Iar trupul domnului, pâinea adică, nu poate fi "masat" decât de mâini tenace, vorace, dar totuși dibace. Și preferabil de o altă culoare. De o non-nonculoare. Pentru că, după cina cea de taină, la masaj și saună și ce mai era la all inclusive pentru ultima dată pe această lume, în grădina Ghetsimani, Iisus (care, by the way, era palestinian, let that sink in) a spus expres, vreau să mă maseze doar mâini nu de o non-culoare, iar Iuda s-a oferit (care, by the way, era tot palestinian, let that sink in too). Nu ne trebuie o carte de colorat etniile să ne dăm seama că ținem în case icoane cu un june de 33 de ani eterni, cel puțin "măsliniu", căruia îi cerem tot felul de chestii, în care, în felul nostru profan, se întâmplă să mai și credem. Dacă nu habotnic, așa cum filmul pare să sugereze, atunci cel puțin deloc. Da, deloc.
Există și un personaj-portret al virusologului închipuit (se putea?! păi da?!), omologul rural al expertului de pe Facebook, există babe cu credință habotnică, cum ziceam mai sus, cu o "habotniță", dacă vrem să ne-o ardem plastic pe cosmicul terestru, și o discopatie care împiedică întoarcerea prea bruscă în direcția adevărului. Și cred că asta e. Scena-cheie de 20 de minute de o plimbă prin Times New Roman de 12 toate publicațiile culturale mapamondice, scenuța asta (delicioasă, dar incomodă ca naiba, îți vine să râzi, te ia cu responsabilitate pe șira spinării, înghiți râsul, buhăi în sală, te îneci, te trece prin toate alea), mama ei de scenă... cuprinde dezbaterea de la căminul cultural, în care fiecare om care are ceva de spus va spune, ba mai mult, vor vorbi vehement în realitate fix aceia care nu au nimic de spus. Și vor vorbi despre nimic. O radiografie a multor "-isme" incorecte politic, într-o cheie tradiționalistă, conservatoare (mai bine zis, prezervativă, e mai sugestiv), patriarhală. Totul până la etnia maghiară, care stă cu Trianonul sub fund în biserică, la primărie și pe băncuțele căminului cultural și declamă autonom despre țigani, despre alții. Întotdeauna despre alții. Românii, și ei, nu se lasă mai prejos, despre alții.
E cu atât mai bună construcția filmului, echilibrul multi-etnic, balansarea mediilor radiografiate social, cu cât toate problemele sesizate la nivel macro se pot lesne vedea și la nivel micro, intrinsec și izolat, chiar în felul de a construi personajul principal, pe Matthias. Marin Grigore face o treabă excepțională, surprinde foarte bine un rasism-răzbunare, un contra-rasism pe modelul european, izvorât din propria experiență afară, o încercare virilă, hirsută, animalică, de a (re)educa un copil și de a ține în frâu o căsătorie nereușită, o abordare realmente patriarhală. Din interiorul personajului Matthias se construiește toată monografia defectuoasă ca repere morale a satului său. Csilla e printre puținele persoane care chiar stabilește o legătură cu srilankezii, dar lumea e mult prea absorbită de propriile tărâțe gata de fermentat pentru a o asculta. În acest rol, Judith State face, de asemenea, o treabă minunată. Are un pokerface constant în fața prejudecăților satului, devine epitoma femeii care epatează prin viziunea deschisă, e printre puținele care personifică importanța muzicii într-un fel atât de delicat, și totodată atât de rece. I am totally in a Judith State of mind after this movie. Și nu degeaba e una dintre persoanele-mit pentru cele mai frumoase workshopuri la Ideo Ideis.
La polul opus, Marin Grigore pierde (aparent) pentru acest rol contactul pe care îl are în mod obișnuit cu muzica, personajul e muncit... sau... mungit, mai bine spus, e abrutizat, un Homo Erectus sau doar Sapiens, mai curând decât un dublu Sapiens.
Pe Marin am avut șansa să-l întâlnesc și să-l cunosc prin muzica lui. El, împreună cu Vladimir Purdel, au creat la un moment dat conceptul de "Electric Poetry", proiect în care colectau texte de la diferite persoane și le recitau, pe compozițiile audio ale lui Marin. Am trimis și eu un poem pentru ei mai demult, când am avut și ocazia - sper că nu unică - să fiu pe același live cu Iv cel Naiv. După asta, am înțeles că e o legătură mult mai fină acolo, între Marin și muzica lui. Dar în rolul lui Matthias, face o treabă excelentă, de parcă legătura aceea s-ar fi pus pe pauză (o altă pauză bine munci... ăsta, mungită!) pentru a scoate un personaj absolut savuros. Și al naibii de potrivit în context, autentic, autohton, natural, și tot ce mai vreți.
Mungiu știe să balanseze perfect planurile, știe să gestioneze intrigile fenomenal, are o măsură foarte calibrată calitativo-cantitativ, de parcă el ar fi, de fapt, posesorul metronomului lui Belc, dar nici nu e de mirare. O pauză de... cât, 6 ani?! O pauză de 6 ani nu se poate încheia decât așa, cu toate temele făcute.
Imaginea, tăticule, imaginea. E oau, e fără cuvinte (că d-aia e imagine), e de o naturalețe care inspiră întâmplătorul, care duce înspre hazard, dar pot să bag mâna în foc că nu e deloc întâmplătoare. Cadrele de tăcere cu spatele, și ele dispersate simetric în pelicula filmului, sunt pur și simplu îmbucurătoare. Tot așa cum e și să auzi Surorile Osoianu în Grand Théâtre Lumière, sau la red steps, cu o seară înainte. R.M.N. filmul e o matrioșcă în adevăratul sens al cuvântului, din care scoți rasism, sexism, xenofobie, patriarhat, dumnezeire, fonduri europene și chiar și un francez venit să facă recensământul urșilor din Carpați. Totul e - ca la orice matrioșcă - dozat în proporțiile ideale, numai de Mungiu știute și de restul lumii recunoscute. Atât mai zic, deși ar mai fi multe, multe de zis...
Bate palma aia, după ce o iei!
(va urma)