Eu am văzut spectacolele serii.
Ziua 2, spectacolul 1 - 8 tați
Cum un festival al tinerilor seamănă cu o tabără, în care grupurile se formează ad-hoc spre a se risipi, a se contopi într-o altă formulă, unde unii zăbovesc îndelung prin unghere pe când alții se precipită la un program cu tam-tam, așa și intrarea la acest spectacol s-a prelungi minute bune după ora stabilită. Mai mult, s-a dovedit că doritorii să-l vadă sunt mai mulți decât se prevăzuse prin alegerea sălii Atelier, drept care s-au mai adus scaune iar plasatoarele au făcut minuni din nou. Zumzetul celor deja așezați pe locul lor, trăgând cu coada ochiului la decorul alcătuit din 5 căsuțe, s-a estompat, în cele din urmă și, când s-a 'ridicat cortina' văzând cum acoperișurile se dau la o parte și apar 5 actori, m-am mustrat în sinea mea pentru nepăsarea de a fi rămas prea mult de vorbă, la intrare, admirând și răbdarea lor, de a ne fi așteptat sechestrați în casă. Și repede tumultul colorat și muzical a alungat toate gândurile.
Și frumos ar fi fost de la cap la coadă dacă nu mă 'împiedicam' de câteva intenții auctoriale. Am devenit exagerat de sensibil la arta activă - activistă, mai degrabă - și văd generalizări și mustrări peste tot. Povestea fetiței care nu și-a cunoscut tatăl este, prin natura ei, emoționantă. A ei și a mamei, în egală măsură. Și nu ar mai fi fost nevoie de nicio subliniere, pe ici, pe colo, care să ne reamintească faptul ca bărbații sunt porci. Și desigur că e posibil și ca toate ghinioanele să fie consecințe ale unei înlănțuiri de condiționări generate de păcatul primordial: abandonarea posturii de tată. Atâta timp cât mama (foarte bună interpretarea Cristianei Luca) alege să nu-și spună povestea, suntem, cumva, în poziția copilului, spectatori la o seamă de povești ce nu se leagă până la capăt și nu acoperă taman pata cea albă de pe harta biografică.
Ecaterina Lupu este fetița hotărâtă să dezlege misterul, să rezolve lucrurile, să repare lumea. Cu încăpățânările enervante ale unui copil, în fața căruia rațiunea eșuează, cu energia cu care natura o dotează, compensatoriu. Spectacolul este colorat la propriu și la figurat. Pe de-o parte printr-o scenografie minuțioasă, a lui Theodor Cristian Niculae, care la ferestrele caselor miniatură a plasat jocul de umbre al unor scene de familie (completă!), așa cum vezi la o plimbare pe stradă, așa cum un copil fără un părinte observă imediat și caută cu obstinație. Coloritul e dat de grupul celor trei tineri care apar precum zânele ce înconjoară un copil ce are nevoie de un spor de afecțiune din exterior.
Theodor Șoptelea, Andrei Bibire, Florin Aioane se joacă fără o clipă de răgaz, cântă și transpun baladesc povestea fetiței. A unei fetițe care crește și se lovește, la rândul ei, de colțuroasă viață a maturilor. Echipa este armonioasă, cei cinci intra în căsuțe și reapar, după cum curge povestea, intra în relații de joc și muzicale. Pretextul fiind amprenta lui Johnny Cash asupra nevăzutului tată. Andrei Bibire și Theodor Șoptelea își asumă mai subliniat partea muzicală, pe când Florin Aioane face o adevărata demonstrație de expresivitate pentru tot felul de ipostaze ale personajelor ilustrate în scenetele lor.
Tot timpul am așteptat să văd cum va fi folosită ușa uriașă plasată în peretele de fundal. O ușă care putea fi și mai mare, ca la Zholdak, dar scenograful student a făcut și așa minuni, plasând și un tribut, craiovenii având recent șansa de a-l vedea, în Festivalul Shakespeare, 2022, pe Lepage cu al său 887. Iar Afrim a adus blocul pe scenă tot pornind de la copilărie, ca și Lepage.
Ușa lui Theodor Cristian Niculae este emblema spectacolului, personajele interacționează în fața ei, creează așteptări. Toată poezia se acumulează în fantezia cu care fetița visează să-și cunoască tatăl și să continue viața și cu el. Ezitarea în fața unei uși străine și totuși a ei. Adaptarea la realitatea aspră pe care o descoperă dincolo de ușă. Reîntoarcerea și din nou speranța. Lumina prin ușa întredeschisă. Spectacolul se poate opri acolo, când lumina absoarbe fetița.
Un spectacol construit temeinic de Irisz Kovacs, jucat cu farmec de cinci actori porniți pe drumul limpede al măiestriei.
8 tați
De: Tina Müller
Traducerea: Ciprian Marinescu
Regia artistică: Irisz Kovacs
Decorul, Costumele: Theodor Cristian Niculae
Distribuția: Ecaterina Lupu, Cristiana Luca, Theodor Șoptelea, Andrei Bibire, Florin Aioane
Data premierei: 22.05.2021
Teatrul de Stat Constanța și Universitatea Babeș-Bolyai
Durata: 1h30min
Ziua 2, spectacolul 2 - Sclavi
A fost atâta lume dornică să vadă acest spectacol, încât structura gradenelor, imaginată de Réka Oláh pentru spațiul de la Suceava a fost amplificată și, prin grija si priceperea echipei de plasatoare și-a găsit un loc aproape toată lumea. Și astfel a crescut gradul de intimitate propus de scenografă și regizor (Cosmin Panaite), una menită nu doar pentru apropierea spectatorului de spațiul de joc, de chipurile actorilor, cât pentru a călăuzi sporul de empatie, născut prin derularea poveștii, spre o transformare socio-morală. Am rămas în picioare, dincolo de una dintre laturile gradenelor, pe care s-au așternut covorașe de iarba artificială, atât pentru a ne aminti de subiectul cu ciobani cât și pentru un plus de liniște pe care o puteau inspira.
În armonie cu lumina, cu sunetul și cu fumul discret, cu aromele unui spațiu pregătit pentru meditație. Foșnetele și zumzetele noastre au încetat, meditația celor doi actori care au interpretat o Actriță și un Actor (Diana Lazăr și Horia Andrei Butnaru) a început să îmbrace întregul spațiu într-o stare tot mai cristalizată. Chiar și faptul că au fost spectatori care s-au așezat în poziția pentru meditație a lucrat la această limpezire a atmosferei. Eu așteptam să văd când va apărea teza. Și n-a durat mult. Dacă Actrița era interesată de căutarea unui echilibru de sine, a unor nebănuite percepții, Actorul era nerăbdător să-și limpezească un proiect de conștiință. Aici fiind miza principală a spectacolului. Care nu e atât despre sclavie cât despre atitudinea artistului în societate și, desigur, despre reacția noastră, de contemporani cu o seamă de injustiții. Desigur, în monologul său aprins ține să ne sugereze că suntem cu toții sclavi, dar opinii avem cu toții, discuția e imposibilă, mai ales când ele sunt postulate spre o extremă sau alta. Frământarea Actorului a mers către transformarea dilemei "a fi sau a nu fi" în "a fi sau a nu fi CE?". Revolta lui se simte a fi până la cer, "simț enorm și văz monstruos" e premisa pentru planul prin care el vrea să schimbe felul în care arată creația lui, a echipei. Dacă teatrul e viață, trebuie să-și asume și inițiativa în a schimba lumea. Nu prin ricoșeu, nu prin poveste, direct, prin adevărul gol și prin acțiune fermă. Dosarul pe care-l scoate la iveală este rezultatul unei anchete jurnalistice, coroborat cu una penală. Iar infracțiunea de a atenta la libertatea unei persoane cere atenția noastră, implicarea noastră. Ce vrea exact, e greu de spus. Să ne deschidă ochii, să nu mai întoarcem privirea de la nedreptățile de alături, să intervenim spre a ajuta pe cel asuprit... Să nu mai fim sclavi, zice el... De aici, totul curge ca la o reconstituire, doar că nu în sensul tragic de la Pintilie ci mizând pe umor. Unul cu țintă facilă: primarul satului în care s-a produs grozăvia. Jocul cu valențe comice, al lui Cătălin Mândru, cucerește instant publicul. Tabla cu numele localității, purtată la subraț, e un plus de imaginație care face deliciul tuturor. Dacă se mai rostesc, parodic, și câteva versuri din Miorița, în stilul bineștiut al butaforiei din spațiul controlat politic, succesul e garantat. Actrița se poziționează spre a urmări demersul Actorului, determinat să-l aducă, pe tânărul eliberat din sclavie, pe scenă pentru ca o confesiune a lui să producă emoția care să dea forță adevărului și, astfel, să revoluționeze conștiința publică.
Emoția apare, cu adevărat, pe scenă, prin apariția celui care interpretează acest personaj. Costin Bucătaru este un actor amator și pentru acest rol este ideal. Prin atitudine, prin glas, prin gesturi, inclusiv prin costumație, este întruchiparea omului simplu, în suferință - oricât e nevoit s-o mascheze, perceptibilă. Și aici cred că greșește Actorul. Povestea celui în suferință, spusă cu măiestrie, ca o poveste, doar atât, transmite mai mult decât avântata dorință de a schimba lumea ca la un semn. Omul simplu îi spune Actorului că nu se teme de el pentru că e om bun. Și am zâmbit, amintindu-mi de producțiile dinainte de 1989, când eroul-activist, în ciuda unor greșeli pe care le face din preaplinul inimii sale largi, este, totuși limpede descris cu trăsăturile cele mai frumoase. Actrița, în schimb, cu, desigur, capacitatea mai mare de empatie, de înțelegere a omului de alături, reușește să-l facă a se destăinui în cele mai sensibile detalii din cele trăite. Este morala acestui spectacol, foarte bine construit de Cosmin Panaite.
Trupa Teatrului Matei Vișniec Suceava este foarte bună, o revedem la Craiova după ce la ediția din 2018 a festivalului TNT a prezentat Sub apă, creația regizorală a lui Sebastian Marina. Acum, din nou, un actor pornește pe drumul regiei, cu atuul de a avea un canal suplimentar de comunicare cu protagoniștii, colegii săi de teatru. Iar trupa bună se vădește în felul în care se acoperă fiecare rol. Așa și acum, Cristina Florea, o actriță care are forța de a aduce fiecare personaj spre propria ei personalitate, impunându-se de la apariție, a întruchipat o directoare de teatru. E drept, textul piesei a mai bifat un șablon. Regizorul a valorificat topografia sălii mari a Naționalului craiovean, încât la un semn, cortina dintre spațiul de joc în care fusesem absorbiți și scaunele goale ale sălii s-a ridicat și de undeva, de acolo, Cristina Florea a oferit o cascadă de replici care au stârnit râsete dintre cele mai diverse în privitorii care, preponderent, erau din sfera teatrului. Eu, în schimb, am fost marcat de ieșirea din scenă a omului simplu. Costin Bucătaru a părăsit povestea prin sală, urcând treptele până la ușa de sus. Cu pas destul de mic, egal și ritmat. Un fel de asumare a destinului, o dovadă de rezistență pentru supraviețuire, atât cât sensibilitatea îngăduie.
După cum mi-a mărturisit regizorul, Costin Bucătaru este chiar din satul în care s-au întâmplat grozăviile acelea. E un detaliu ce ține de hazard, de semne, de alegeri. Altfel, asemenea întâmplări s-au petrecut și în alte configurații de categorii sociale, doar că nu au șansa de a fi aduse pe scenă. Realitatea e mereu mai complicată. Actorul nu pare a înțelege nici măcar gândurile și sentimentele Actriței, iubita sa, dar crede că înțelege lumea și, de aici, cum o poate îmbunătăți. Cosmin Panaite și-a propus o reflectare a unor frământări pe care le are un artist, în siajul trendului de azi. Un lucru e cert: are capacitate de a construi o lume.
Sclavi
De: Maria Manolescu Borșa
Regia artistică: Cosmin Panaite
Decorul: Réka Oláh
Atmosfera sonoră: Oana Hodade
Mișcarea scenică: Andreea Belu
Distribuția: Horia Andrei Butnaru, Diana Lazăr, Costin Bucătaru, Cătălin Ștefan Mîndru, Cristina Florea
Data premierei: 4.03.2022
Teatrul "Matei Vișniec" Suceava
Durata: 2h