Studii: U.N.A.T.C. "I. L. Caragiale", Facultatea de teatru, Secția Artele Spectacolului - Actorie, clasa Conf. univ. dr. Paul Chiribuță, promoția 2018 (licență)
Participă la Gala HOP 2022, la secțiunea Grup cu momentul Tango Maureen, alături de Sidonia Doica, absolventă a Universității din Essex, Marea Britanie.
Alberto Păduraru: Cine ești ca om / artist?
Mara Țibuleac: Cred cu tărie că omul nu poate exista fără artist și artistul fără om, există o chimie între aceste două entități, cel puțin în ceea ce mă privește pe mine. Cât despre cine sunt ca om și respectiv ca artist, pot spune că mi-am făcut o căsuță pe linia dintre disciplina militărească și nebunia boemă și aici trăiesc. Sunt cel mai aspru judecător și cel mai încurajator prieten când e vorba de mine, și uneori și când e vorba de oamenii cu care lucrez.
A.P.: Ce înseamnă pentru tine experiența HOP?
M.Ț.: Înseamnă, în primul rând, o reîmprospătare a rigorii zilnice, care avea nevoie de un update. Și în al doilea rând, bucurie, entuziasm, emoții, întâlniri și multă presiune - din aia bună care te face să crești viteza și să te lansezi înainte cu putere maximă.
A.P.: Dacă viața ta ar fi un musical s-ar numi...
M.Ț.: Câte lucruri minunate se întâmplă când nu spui NU. Dacă să spui DA, pot în situații despre care nu ai pic de habar ar fi un sport, aș fi în lotul olimpic cu siguranță. Mi se întâmplă mai des decât aș vrea să recunosc, să mă trezesc aruncată în diverse contexte în care trebuie să învăț un skill nou și doar pentru că am zis Da, sigur, cât de greu poate fi.... Adevărul e că, deși stresul e enorm și de multe ori mă pun eu pe mine la masă și mă întreb Ce a fost în capul tău?! așa am ajuns să cunosc oameni extraordinari, să văd și să învăț lucruri pe care nici nu mi le puteam imagina posibile.
A.P.: Iar rolul tău ar fi jucat de...? (nu ai voie să fii chiar tu.)
M.Ț.: Hmm... încep să înțeleg de ce e greu să faci casting. Ar fi jucat de cineva cu mult umor, care nu se ia prea mult în serios, dar foarte emotiv, un fel de Jim Carrey.
A.P.: Dacă ar fi să-mi faci un playlist pentru cum te simți în momentul ăsta, primele trei piese ar fi...
M.Ț.: Made for this - The Phantoms, Vincent - Don McLean, Heroes - David Bowie
A.P.: Ce îți comanzi cel mai des în pauzele de la repetiții?
M.Ț.: Aici trebuie să recunosc... nimic. Indiferent de câte ore petrec la repetiții, nu prea mănânc. Sunt adepta conceptului de Arta se face pe stomacul gol. Mai ronțăi un covrig, un biscuit, niște recuzită consumabilă dacă am noroc de așa ceva. Adevărul e că nici nu mi se face foame până nu plec spre casă, dar și când ajung acasă, rup frigiderul.
A.P.: Există pauze de la repetiții? Dar de la teatru per se?
M.Ț.: Nu. Bine, la modul general, da. Evident, știm deja că în actorie există valuri: ori perioade aglomerate de nu-ți vezi capul de treabă și nu știi cum să te mai împarți, ori perioade în care pare că nu mișcă nimic. Personal, eu nu am avut pauze, mă plictisesc prea ușor ca să îmi permit pauze. Există atâtea antrenamente, workshop-uri, texte, abilități noi de încercat, spectacole de văzut... mi-aș dori să existe mai multe ore în zi ca să le pot face pe toate.
A.P.: Când ai zis ultima oară HOP (interjecție), în afară de contextul galei / premiilor? Poate fi și interjecția compusă HOP și-așa...
M.Ț.: Mă duc cu gândul la admiterea la facultate. Sunt o persoană punctuală, foarte punctuală. Atât de mult îmi doresc să ajung la timp încât ajung peste tot cu 30 min mai devreme, cel puțin. Și, totuși, așa era să ratez prima probă la admitere pentru că nu am auzit ceasul.
A.P.: HOP și (cum) așa?
M.Ț.: HOP și trebuia să fiu la 8 la examen. La ora 7:30 mama mă trezește, avem de mers cu mașina un drum de o oră. Mă schimb de pijama în mașină, în timp ce mama claxonează agresiv, cu avariile pornite, dând flash-uri. Ajungem în jumătate de oră. Sar din mașină din mers, fug spre sală, am ajuns la timp. Intru în sala de examen, mă prezint, îmi pun dosarul de repertoriu pe masă și dau să mă întorc cu spatele să mă așez în mijlocul scenei, în lumină. Și îmi vine un gând: Nu poți să te întorci cu spatele la comisie, e ca la altar în Biserică. Și încep să pășesc cu spatele, privindu-i în ochi cu respect și panică, o combinație foarte nepotrivită. Ceea ce nu știam este că în scenă există un prag, de care evident că mă împiedic și cad pe spate. Un moment de liniște, mă ridic, Hop și-așa, încep să râd, comisia începe să râdă. De menționat: am trecut examenul.
A.P.: Lucru individual sau lucru în echipă?
M.Ț.: Înclin în favoarea lucrului în echipă. Ping-pong-ul de idei și chiar și contradicțiile duc la acel Aha colectiv, care nu se compară cu nimic altceva.
A.P.: Dacă nu ai fi actor / actriță ai fi...
M.Ț.: Sigur aș avea foarte multe meserii. Toate meseriile care implică lucrul cu oamenii. Când eram copil și mă întreba cineva ce vreau să mă fac când o să fiu mare, aveam câte un alt răspuns în fiecare zi: arheolog, spion, chirurg etc. Doar că nu mă răzgândeam, ci adăugam.
A.P.: Prima amintire cu teatrul?
M.Ț.: Aveam 4 ani și mama m-a dus la Take, Ianke și Cadîr cu Radu Beligan , Marin Moraru și Gheorghe Dinică. Îmi amintesc, parcă ar fi fost ieri, momentul în care s-a deschis cortina și m-a lovit mirosul de lemn de scenă și curentul din culise. Toată sala a izbucnit în ropote de aplauze, am început și eu să aplaud din reflex, apoi oamenii s-au ridicat în picioare. Aplauzele au durat o eternitate (din spusele mamei 5 minute), începuseră să îmi curgă lacrimi pe față și nu înțelegeam de ce. Nici acum nu înțeleg de ce, dar indiferent dacă sunt pe scenă sau în sală retrăiesc același sentiment și astăzi.
A.P.: Un spectacol de teatru despre care poți spune că ți-a schimbat viața este...? (Și în ce fel.)
M.Ț.: Adevărul e că acum 2 luni nu aș fi avut un răspuns, dar pot spune că e chiar spectacolul la care repet acum. Arta din drama mea e un spectacol foarte personal, despre viața de actor cu toate valențele ei dramatice, amuzante, absurde, frumoase. Lucrul la acest spectacol m-a forțat să mă întreb zilnic cine sunt ca artist, ce am de spus, ce am de oferit, m-a împins să nu mă mai iau atât de mult în serios și să tratez cu umor perioadele de îndoială. Și tot misterul replicii Bucură-te pe care, în încrâncenarea de student silitor am auzit-o atât de mult în facultate și am cărat-o cu mine ceva timp, acum are sens. Bucuria de a oferi, de a te oferi publicului.
A.P.: Un moment în care te-ai gândit cel mai serios să renunți la teatru?
M.Ț.: Sinceră să fiu, nu m-am gândit niciodată serios să renunț. Am avut momente grele, momente de îndoială și chiar și momente de disperare, dar ele au venit întotdeauna cu întrebarea Ce fac? (Care e soluția?). Mereu am căutat gura de aer și a venit, cel mai des prin oameni. Și sentimentul de după ce te ridici este incomparabil. Să renunți e o alegere, până și să te gândești să renunți e o alegere, cred că pur și simplu nu am făcut niciodată alegerea asta.
A.P.: Dacă nu e un joc atunci e...
M.Ț.: Magie. Jocul are limitele lui, are regulile lui. Cred în reguli, cum cred în încălcarea lor și pot să încep acum să vorbesc despre toate laturile jocului, importanța lui, construcție și toate astea. Dar, dincolo de joc, acolo unde jocul se termină, e inexplicabilul: Magia.
A.P.: Dacă nu e o competiție atunci e...
M.Ț.: E o oglindă în care te uiți în fiecare zi să vezi cât ai mai crescut de ieri, tragi o linie și te mai întorci și mâine.
A.P.: Ceva ce ți-ai spune ție de acum 5 ani?
M.Ț.: În primul rând, mulțumesc. Mi-ai construit un viitor-prezent minunat. Mulțumesc că ai avut curajul să visezi. Să știi că a funcționat. Of, ai fi atât de mândră să te vezi. Ai o echipă extraordinară în jurul tău, oportunități pe care nici nu ți le puteai imagina și o libertate pe care probabil încă nu o poți cuprinde cu mintea. Și toate și se datorează faptului că ai crezut și chiar și atunci când nu ai crezut, tot ai crezut puțin.
A.P.: Ceva ce ți-ai spune ție de peste 5 ani?
M.Ț.: Sunt curioasă să văd unde o să mă duci. Cred în tine, sunt mândră de tine și te felicit, oriunde ai fi. Păstrează-ți umorul, e comoara ta. Ajută la rândul tău, ai prieteni minunați, ești iubită și susținută, așa că nu uita să dai mai departe. Mă bucur pentru tine, să nu uiți să te bucuri și tu pentru mine.
A.P.: Actor total sau show total? Ce înseamnă show pentru tine? Ce înseamnă actor pentru tine?
M.Ț.: Nu cred că pot fi despărțite. Actorul, prin definiție nu poate exista fără show și viceversa. Profesorul meu din facultate avea o vorbă Actorul sculptează în fum și cred în asta cu tărie, actorul e un făuritor de vieți volatile. Show-ul e produsul muncii și încă ceva, acel ceva pe care nu îl poți explica, unii îi spun Înger, alții îi spun Zeii teatrului, eu spun că e pur și simplu Magie.
A.P.: Ceva ce crezi / simți că ai inventat chiar tu este...
M.Ț.: Pe mine însămi, din nou și din nou și din nou.