Doi regizori consacrați, apreciați, Radu Nica și Bobi Pricop, m-au purtat în universul iubirii, sentimentul care ne delimitează de animale, dar care, surprinzător, ne face să ne manifestăm similar cu acestea.
Îmi plac provocările, îmi place să fiu surprinsă de propuneri teatrale moderne, fără a anula bucuria și aprecierea a ceva clasic, atunci când este de calitate.
Lacrimile amare ale Petrei von Kant, regia Radu Nica, îmi propune o escaladare vizuală a sentimentelor iubirii, nu în sensul că vedem niște imagini sugestive, ci în sensul că vedem corpuri umane, feminine, care vorbesc. Vorbesc despre iubire, despre trădare, despre trăire, despre... tot ce implică acest sentiment complex al îndrăgostirii. Provocator acest spectacol, pentru că surprinde, prin limbajul trupului, cuvintele. Sau cuvintele vorbesc prin mișcările trupului.
Petra von Kant, designer recunoscut, cu experiență, iubește, dar nu pentru prima dată. Astfel se poate spune că trădează prima iubire pentru a se îndrepta spre o alta. Divorțează de soț, pentru care nu mai simte nimic, dar cu care are un copil, o fiică, pentru o tânără femeie, o femeie care îi simte sensibilitatea, dar și vulnerabilitatea, și astfel ajunge să o manipuleze și să îi exploateze trăirile. Suferința pe care o simte, trădată cumva în propriile sentimente de o fâșneață de fată, care știe cu cine are de-a face, care știe cât este de dorită, care știe ce înseamnă și banul și iubirea, o determină să analizeze mai bine lumea înconjurătoare, ajungând astfel să restabilească relația cu fiica ei, dar și cu propria-i mamă. Un subiect, așadar, pentru zilele noastre, care nu mai este ceva surprinzător. Interesant este cum a ales regizorul Radu Nica să exprime și să prezinte toate aceste trăiri. Da, povestea curge prin cuvinte, spuse rar, pe un ton constant, ca și când sunt în subsidiar. Sunt acolo doar pentru a explica gesturile, mișcările, ca și când ne-ar spune: uite, vezi mișcarea asta? asta se traduce prin iubire sau suferință sau durere sau nervozitate sau...
De la prima imagine, care ne este înfățișată nouă, spectatorilor, la intrarea în sală, cu două femei, una care stă pe pat, un pat ca de spital, singurul element de decor din scenă, pierdută în gândurile ei, cealaltă zăcând pe jos, inertă, stabilește astfel ierarhia lor. Femeia meditativă este acea Petra care trăiește insatisfacția unei vieți redundante, total neofertantă. Și dorința de ceva nou, disponibilitatea unei aventuri, neevidentă, dar care stă acolo, pitită undeva în subconștient, se declanșează, fatalmente. Cealaltă este femeia care are grijă de casă, dar care și veghează, distant, asupra vieții "stăpânei" sale.
Petra suferă că nu a întâlnit iubirea adevărată, de aceea o imaginează, suferă că nu are o relație prea fericită, nici cu mama ei, nici cu fiica ei, și atunci devine vulnerabilă. Dar vulnerabilitatea, care o va duce spre o relație oarecum toxică, o va determina să își reanalizeze sentimentele față de oamenii din jurul ei și să constate că iubirea este acolo, lângă cei dragi, care i-au dat viață sau cărora le-a dat viață.
Toate acestea sunt spuse, vocile se aud, povestea curge rar, monoton și constant, robotic cumva, pentru a lăsa spectatorul să asocieze cuvântul sau propoziția cu mișcarea. Totul se exprimă, în principal, prin mișcare, prin dans. Și aici este meritul coregrafei Ioana Marchidan. Cuvântul slujește gestul, mișcarea. Iar muzica o susține, o determină.
Un spațiu minimalist: un paravan imens, care separă vizibilul de invizibil, concretul de ireal, construit din folii transparente, unite într-un întreg, care par a fi ferestre (spre ce lume?!), pe care se poate desena și pe care se vor desena sentimente, emoții, care par a fi uși, batante, care lasă loc de intrare, care permit evadări, care trădează expedieri.
Totul este simplu și complicat în același timp. Este un univers al cuvântului exprimat prin mișcare și al mișcării explicate prin cuvânt, pe care Radu Nica l-a propus, l-a experimentat și exploatat, oferindu-l spre analiză.
Dar, dincolo de analiza la care m-a supus pe mine, spectatorul, am simțit efortul și analiza la care au fost supuse actrițele pentru a înțelege și interpreta personajul, într-un cu totul alt mod decât cel tradițional. Corporalitate, gest, mimică minimalistă, cuvânt - un tot unitar care se expune spre a fi înțeles, spre a decodifica mesajul.
Citiți aici partea a doua a acestui text, cronica spectacolului Trădare, regia Bobi Pricop.
Lacrimile amare ale Petrei von Kant - spectacol produs de Teatrul Andrei Mureșanu Sfântu-Gheorghe
De: Rainer Werner Fassbinder / Traducerea: Victor Scoradeț
Regia: Radu Nica
Scenografia: Theodor Niculae / Coregrafia: Ioana Marchidan / Muzica originală: Adrian Piciorea
Distribuția: Elena Popa, Camelia Paraschiv, Anca Pitaru, Mădălina Mușat, Ioana Alexandrina Costea, Fatma Mohamed
Foto: Maria Ștefănescu