Libertate nu este doar un simplu film pentru mine. Cum avanpremiera nu a fost doar o simplă proiecție. Și cum aceasta nu va fi o simplă analiză. Când mă gândesc la Sibiu '89, cum se numea pelicula când am aflat pentru prima dată de ea, sunt luată pe sus de un carusel de sentimente mixte care transformă creația "giurgiană" dintr-un produs cinematografic într-o veritabilă călătorie. Viața și istoria personajelor, laolaltă cu procesul de producție, se împletesc cu întâmplările mele personale într-o pânză interconectată de evenimente și întâlniri. Așa că vă voi spune o poveste mai lungă și mai personală, în care o să fie loc și de o primă parte a analizei dedicate filmului.
Totul a început când am primit un mesaj de la o persoană foarte dragă mie care mă anunța că urmează să se organizeze un casting la Sibiu pentru un film despre evenimentele de la Revoluție care au avut loc în oraș. Pe mine tema filmului m-a intrigat din start, pentru că sunt dintotdeauna fascinată de poveștile mamei din '89 - când a văzut cărțile lui Ceaușescu plutind lin pe Bega, a participat la primele marșuri ale populației de la Timișoara și a fugit din calea soldaților cu baionete care împrăștiau demonstranții. Un alt lucru care m-a încântat a fost să aflu că regizor va fi nimeni altul decât Tudor Giurgiu - unul din filmele mele preferate românești va rămâne mereu De ce eu?, pe care l-am văzut de două ori când a apărut, în adolescența mea, și pe care l-am analizat într-un alt text disponibil pe LiterNet aici. Pe cel care mi-a trimis știrea îl știam de la Palatul Copiilor, unde am fost amândoi în câte o trupă de teatru. Ar fi vrut și el să participe la selecție, dar în acel moment era elev la Școala Militară pentru Maiștri Militari și nu avea voie să părăsească unitatea din cauza pandemiei. Deși aveam un program destul de încărcat, am decis să fac o excursie de o zi de la Cluj la Sibiu - dacă tot aveam libertatea să o fac. Ce s-a întâmplat la casting este altă poveste, pe care am descris-o în detaliu în articolul meu despre cum am ajuns pe platou la Cristian Mungiu, la R.M.N. - aici. Câteva săptămâni mai târziu, am primit un mesaj de la agenția de casting care mă informa că am fost printre puținele persoane de sex feminin selectate ca figurație pentru filmul lui Giurgiu. Urma să fiu "fiica țăranului". Un mix de vreme neprielnică și criză de timp au făcut totuși ca scena în care trebuia să apar să fie tăiată de pe listă, însă entuziasmul meu pentru film nu a scăzut.
Astfel că atunci când am aflat că filmul (mai precis o variantă încă în lucru a lui) va avea avanpremiera la Sibiu într-o seară de luni, am făcut iar o schimbare de program și mi-am prelungit șederea de peste weekend. L-am invitat și pe respectivul băiat la proiecție, acum maistru cu acte în regulă și cu libertatea de a colinda orașul după plac. Schimbul de informații dintre noi a condus la o experiență de vizionare unică: eu îi explicam aspecte tehnice sau legate de echipa filmului și actori, el mă lămurea în privința elementelor ce țin de armată. La final am dat chiar și un interviu pentru PRO TV!
Așa am ajuns noi, un militar și o artistă, să vizionăm un film despre trecutul recent al orașului în care am crescut. Și nu am fost dezamăgiți.
Scenariul lui Tudor Giurgiu (scris în colaborare cu Cecilia Ștefănescu, după o idee a lui Napoleon Helmis) expune, din perspectiva unui căpitan de miliție, povestea mai puțin cunoscută a celor peste trei sute de bărbați, presupuși a fi teroriști, ținuți captivi cu săptămânile în bazinul unei unități militare. Spațiul comun devine astfel o cușcă asemenea celor dintr-o grădină zoologică, un ecosistem în care civili, securiști și milițieni deopotrivă trebuie să învețe să treacă peste divergențe și "lanțuri trofice" existente anterior în încercarea de a supraviețui condițiilor inumane la care sunt supuși și tratamentului primit care, deși nu se ridică nici pe departe la nivelul cruzimii Securității, are consecințe grave asupra sănătății prizonierilor. Întregul film este, de altfel, o mărturie a tristului adevăr că umanitatea adesea omite să ia în considerare avertismentul lui Nietzsche: "cel care se luptă cu monștri ar trebui să fie atent ca la finalul procesului să nu devină el unul".
Subiectul abordat și firul narativ fascinant pe care îl urmărește producția Libra Films sunt dublate de o la fel de importantă meticulozitate în ceea ce privește elementele tehnice. Filmată cu camera handheld pentru a accentua dinamismul, secvența asediului asupra secției de miliție din incipitul peliculei - care, deși nu e nici pe departe la fel de sângeroasă, m-a dus cu gândul la cea a debarcării în Normandia din Saving Private Ryan al lui Spielberg - rămâne în mintea publicului ca epitom al haosului și neîncrederii specifice acelor zile de tranziție. Cromatica preponderent în nuanțe sepia, presărată cu accente albastre, redă culorile dominante ale perioadei respective, conferă peliculei un aspect vintage și conturează un contrast de efect între cele două sentimente antitetice ale acelor zile: înflăcărarea Revoluției și răceala născută din suspiciunea fiecăruia față de fiecare cu care a venit inevitabil la pachet.
Distribuția este cireașa de pe tort. Libertate reunește în interpretări de ținut minte actori îndrăgiți, atât de pe scena sibiană (Marius Turdeanu - un om și un artist deosebit, unul din cei datorită căruia scriu astăzi pentru LiterNet -, dar și Adrian Matioc, Ali Deac, Cendana Trifan, Mihai Coman, Codruța Vasiu, Florin Coșuleț și Viorel Rață - pe care i-am privit cu drag ani în șir în spectacolele Teatrului Național "Radu Stanca"), cât și din restul țării: Alex Calangiu - care debutează în cinematografie în rol de protagonist; Iulian Postelnicu și Alexandru Papadopol - un duo exploziv în Arest; Ștefan Iancu - care a aprins pasiunea pentru film românesc într-o mulțime de fete adolescente când a jucat în Un pas în urma serafimilor; Emilian Oprea - protagonistul din De ce eu?; binecunoscutul Andi Vasluianu cu un portofoliu prea consistent pentru a fi enumerat sau Mirela Oprișor, care m-a captivat în scurtmetrajul Havana, Cuba sau lungmetrajul Marți, după Crăciun.
Nu o să analizez acum filmul, va fi timp pentru asta când se va lansa pe marile ecrane. Dar vreau să spun ceva despre momentul emoționant reprezentat de sesiunea de întrebări și răspunsuri complet atipică care a urmat proiecției, una aproape la fel de lungă ca filmul în sine. Au fost prezenți și o parte din cei ce au trăit pe pielea lor evenimentele de la Revoluția din Sibiu (oameni care au fost închiși în bazin sau au făcut parte din instituțiile statului), dar și rude ai celor ce nu au putut participa, încă prea afectați de trecutul recent. Același carusel de emoții a antrenat publicul și la dezbateri: s-a trecut de la o notă comică la una dramatică sau chiar tensionată. Focusul discuțiilor nu a rămas atât de mult pe echipa filmului, ci s-a poziționat astfel încât să ofere o voce personajelor din film. Sau mai degrabă persoanelor care le-au inspirat. S-a simțit de parcă am fi stat toți la un mare foc de tabără, depănând povești din folclor. O șansă unică oferită victimelor de altfel de mult uitate ale anarhiei din Sibiu '89.
Pentru că datorită lor și acelor zile, avem libertatea de a crea astfel de produse cinematografice care să arate veridic o parte a istoriei noastre. "Suntem libeeeeri" - cum strigă personajul lui Ștefan Iancu - să facem alegerile pe care dorim să le facem. Deși această libertate nu ne îndeamnă mereu spre alegeri corecte. Cu cât avem mai multe opțiuni, cu atât e mai greu să luăm o decizie. Bărbații din bazin, abia eliberați din hamurile comunismului, devin prizonierii libertății, în încercarea autorităților de a decide cine e "terorist" și cine nu. Tragedia care a urmat la doar câteva ore de la sfârșitul proiecției a fost tot o consecință a libertății de alegere pe care o avem. Și atunci... ce e libertatea?