George Banu, un filosof

Deschid Scena lumii^[i], a lui George Banu, și din primul paragraf dau de un cuvânt care mă descrie (și pe mine), cuvânt marcat grafic în mod special. Acum e vorba de 'pasager', în ambele înțelesuri, ținând de spațiu și de timp, dar asta mi se întâmplă cu orice carte a lui, cu orice rostire, vai!, de-acum doar înregistrată. Revelația am avut-o citind volumul Viața secundă^[ii], admirabila carte construită pe structura unui amplu interviu datorat lui Mircea Morariu. Mă pregăteam să-i iau și eu unul (citiți-l aici), la propunerea lui Nicolae Coande, pentru numărul prin care SpectActor voia să-l sărbătorească la împlinirea vârstei de 75 de ani.


Îl cunoșteam doar de doi ani, de la ediția 2016 a Festivalului Shakespeare - festivalurile au ritmat întâlnirile noastre. Atunci, la dezbaterea organizată de Dilema veche, s-a întâmplat să iau loc, la o terasă old fashion, în perimetrul ce înseamnă, de-o viață, pentru mine, acasă, taman în unghiul a două mese la care se aflau Banu și Sever Voinescu. Îi vedeam firișoarele roșietice, din obraji, barba albă tunsă îngrijit, ochii vioi. M-am ilustrat printr-o confuzie (Labiche versus Marivaux) și practic l-am privit hipnotizat. Abia mai apoi am descoperit, din fotografii, ce craioveni, pe lângă Cristi Nedelcu, cel mai activ în discuții, au fost prezenți. A plecat însoțit de vechiul său prieten, Emil Boroghină, nu înainte de a apucat să-i ofer un print cu o fotografie făcută de Albert la cel care avea să fie ultimul spectacol al lui Silviu Purcărete la Craiova, O furtună. Albert a surprins intenția lui Caliban (Sorin Leoveanu) de a-i înfige în cap, lui Prospero (Ilie Gheorghe), un piron. Nici nu bănuiam cum a picat gestul meu. Am aflat a doua zi, când, invitat să trec pe la hotelul de unde George Banu plecase către casă, am primit cartea pe care ne-o lăsase: Cartea cu daruri.^[iii]


A venit vremea celuilalt mare festival, de la Sibiu, am mers cu Albert să revedem Faust. Dimineața l-am zărit pe Banu la o masă, am mers să-i mulțumesc pentru carte. Am colindat mai departe și, după amiaza, când am cotit pe lângă un bistro, am auzit, din urmă, un glas ferm: "Dobrin! Dobrin!" Ne-am întors și nu era singur, ci cu Marcel Iureș. S-a scuzat că și-a notat greșit numărul nostru de telefon, dar își dorea o fotografie cu vechiul său prieten.


După primul semn al bogăției de prieteni, pe cel al multiplicării călătoriilor aveam să-l am confirmat mult mai târziu. Portretul lui George Banu evoluează încă, deși el este - primul impuls mă îndeamnă spre timpul prezent - un om deschis, care a evocat de atâtea ori segmente biografice semnificative. Mai mult, și-a edificat opera inclusiv folosindu-se de mecanismul relatării unor episoade trăite, metamorfozate în parabole sau argumente care pledează pentru perspective teatrale inedite și percutante. Așa cum, desigur, multe lucruri le-a păstrat pentru sine sau pentru un cerc de intimi. Astfel, m-a surprins chiar Andrei Șerban, în cele spuse la sfârșitul terestru al unei prietenii vreme de 60 de ani: "Speram să aflu din cartea lui Biță cum se raporta el la acest Iisus în intimitate, dar a rămas o enigmă. În ultimele sale articole (apărute în Dilema veche), efortul de a depăși bariera mentalului îmi părea din ce în ce mai evident, dar, cum Biță avea o imensă pudoare, nu am comis indelicatețea să-l întreb, așa că nu voi putea ști dacă atracția față de arta sacră venea dintr-un profund și secret sentiment religios sau dintr-o admirație de estet pur". Citind aceste rânduri, am zâmbit amintindu-mi că Banu a dat la o parte o întrebare similară din interviul SpectActor, iscodit de Nicolae Coande (altfel, autorul unui interviu profund). Mărturisirea regizorului, vizavi de dialogurile lor din ultima vreme, ține nu doar de intimitatea de neîncălcat, ci poate avea aura artei, atâta vreme cât o viață întreagă arta s-a inspirat din viață. El, doar cu o zi mai mare, reflectează la cum ajungem, fiecare, în fața propriei descoperiri. "Întrebarea e pentru noi toți aceeași: cum să fii pregătit să înfrunți balaurul? În această luptă, chiar și Biță, deși avea prieteni pe jumătate de planetă și era adulat de lumea teatrală, artistică și academică, tot singur a fost."


Acum doi, trei ani, am aflat într-un sat din Gorj sumedenie de troițe, probabil pictate de un același artist naiv, care m-au dus cu gândul la Iisușii mei^[iv]. Chipuri fascinante în simplitatea lor, cu linii ferme și culori trecute prin intemperii, însoțite, uneori, inedit, de chipul unui Adam. I-am arătat, și-a dorit să apară în cele două volume pe care i le-a dedicat Secolul XXI, n-a fost să fie. Dar mi-a trimis o 'punte a sufletelor', din piatră, pe care a găsit-o în peregrinările prin Franța, amintindu-i de Miorița.


Corespondența noastră a fost, desigur, dezechilibrată: eu, cum mi-e felul, am scris mult, el, cum i-e felul, a răspuns de fiecare dată cu promptitudine și cu gentilețe. Îmi place să cred că, uneori, un cuvânt adăugat a fost purtătorul unui sentiment special. I-am descris, febril, cu ce m-am identificat din povestea sa, i-am vorbit despre frământările mele și răspunsurile au venit înainte de a cădea cortina zilei - metafora cortinei ultime a folosit-o în ultimul mesaj către Andrei Pleșu. Cartea construită cu Mircea Morariu, Viața secundă - mai mult decât o biografie, deocamdată singura, - mi-a deschis larg ferestrele spre omul George Banu. Livada de vișini, teatrul nostru - jurnal de spectator (ediția pe hârtie) s-a dezmembrat din atâtea reîntoarceri la ea (dar noroc că există și versiunea LiterNet pentru toată lumea - aici). Monologurile neîmplinirii^[v] îmi oferă citate esențiale aproape din pagină în pagină. Am acumulat întrebări, am așteptat întâlniri cu el, am ratat întâlniri cu el și au rămas doar amintirile unor dialoguri la telefon. Și mailurile. "Să nu ne pierdem" a rămas o promisiune.

Ce șansă, cu atâtea înregistrări de conferințe și interviuri! Îl pot vedea, îl pot auzi - timbrul vocii sale, modularea, formulele cu care obișnuiește să elaboreze un răspuns... Mă enervez când, într-o emisiune de acum 20 de ani, Eugenia Vodă, cu întrebări incomode - în fond, un exercițiu jurnalistic meritoriu - insistă dezagreabil, Banu răspunde elegant, dar ceea ce mai avea de spus se pierde. Fascinante dialogurile sale cu Călin Ciobotari (prilejuite de FNT, dar nu numai), ar merita să fie transcrise într-un volum. Da, așa cum nu a pus accentul pe profesorat, s-a bucurat să vadă că studenții săi au câștigat dragostea pentru teatru. Nu a urmărit mentoratul, a constatat doar afinități ivite întâmplător.

Am zăbovit la multe dintre reflecțiile sale, am reținut principii și practici -păstrând proporțiile, după cum mă grăbesc mereu să adaug-, dar, tot mai apăsător, caut să aflu perspectiva celui ajuns la un anumit prag al vârstei. "Încerc să-mi trăiesc vârsta nu complezent și reacționar, ci simplu, asumând-o printre prieteni [...] Lupta consistă în dorința de a mă mai duce sau nu la teatru...«hélas, la chair est triste et j'ai lu tous les livres» spunea Mallarmé." Tulburătoare confesiune, regăsită, ulterior, și în pagini de carte. I-am citit cronicile din România Literară, săptămână de săptămână, de până la plecarea la Paris. Eugenia Vodă a declarat că, în documentarea pentru interviu, a aflat că i se poate reproșa un exces de prudență. La care el a venit cu un contraexemplu. Iar când, după o bună bucată de timp, Banu spune despre un text pe care l-a scris la un an de la premieră, amfitrioana îl întrerupe exultând la gândul că acel reproș ar fi întemeiat. Dar el continuă cu greutatea vorbelor ce decurg din coerența gândului cu fapta: scrie atunci când ceea ce vede impune o metamorfoză interioară. Iar Banu din anii aceștia din urmă, în care am fost pe o orbită în jurul său, s-a arătat ca un filosof al teatrului. Al artei. Al artei teatrului. Al teatrului de artă. Al vieții secunde.


Mă obsedează grija lui, permanentă, pentru identificarea momentului de a spune stop. Înaintea unui declin și a unei căderi lamentabile. Rămân în căutarea lucidității și a curajului.

L-am însoțit la un spectacol studențesc din programul Festivalului Shakespeare. Mă uitam la el, în curtea interioară a unui fost colegiu, cum cerceta atent bustul, în stilul anilor '50, lui Tudor Vladimirescu. La ieșirea din sală a punctat câteva observații, a urmat, agale, drumul spre o terasă. Invitat de Nicolae Coande, în care a găsit un prieten, - i-a plăcut sa se sprijine pe expresia lui Pasolini: "suntem puțini, dar venim de la Atena" -, am petrecut două ceasuri de vorbe tihnite în cofetăria Minerva, bijuteria veche a Craiovei. Pe drumul spre hotel, a zăbovit, firesc, la taraba unui negustor de antichități. La capătul străzii Unirii, ne-am despărțit. I-am mai auzit glasul când m-a sunat în mijlocul verii, interesat de fotografiile făcute de Albert la Antonin Artaud. Familia Cenci. Finalul de an l-a arătat abătut, după cum s-a exprimat, din pricina accidentului soției. "Îmi doresc să ne revedem din nou, în anul ce vine".


Atât a fost.

"George nu mai este": mesajul care m-a găsit la TNB, după ce văzusem, pe Calea Griviței, expoziția Suzanei Fântânariu, cu o proiecție video a lui Andrei Cozlac. Am zâmbit, din spațiile ce-i furnizau vitalitate. Am zâmbit, din dragoste pentru George Banu.

Moștenirea lui cere o dezvoltare. O monografie, cu minuțioase cercetări bibliografice franceze, o continuare a filosofiei teatrale, în replică și pentru timpul ce vine.


Fotografia aceasta amintește de Eliade, Ionesco, Cioran, de data asta sub semnul cultural Entre Deux, cum scrie pe blazonul lui George Banu.