Basca. Acel teatru independent al Timișoarei de găsit în Piața Traian, care a onorat weekend-ul de debut al Timișoara 2023 - Capitala Europeană a Culturii cu musical-ul urban-auto-referențial Zambara Kabarett.
Cargo Berlin-Timișoara. Co-producție Rimini Protokoll & Basca, finanțată de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte. Remake / Adaptare / Aducere la zi a Cargo Sofia-X, produs de Rimini Protokoll în capitala vecină în 2006. Un concept al aceluiași Stefan Kaegi.
46 de oameni iau loc în gradenele instalate în remorca tunată a TIR-ului. Cu urechea dreaptă spre cabina unde iau loc cei doi șoferi-actori, cu privirea spre ecranul pe care sunt proiectate imagini (live, din cabina șoferilor ori din înaltul dronei care ne privește / înregistrate, din Berlin, Austria, Ungaria, granița românească - artist vizual: Flavius Marușca, design: Dan Ungureanu), cu spatele la peretele prin care s-au deschis cele două uși care le-au permis accesul în mașină. Adesea, ecranul se ridică și spectatorii privesc prin geamul transparent clădirile & străzile Timișoarei (ieșirea spre Arad), apoi Câmpia de Vest din jurul orașului, magazinele & sediile de birouri & depozitele & garajele (pe scurt, parcurile comerciale & industriale) din proximitatea incompletei & insuficientei șosele de centură a orașului, aeroportul internațional și, din nou, blocurile și bulevardele Timișoarei (intrarea dinspre Lugoj).
E 7 seara. TIR-ul pornește din intersecția Punctele Cardinale, la doi pași de Cetatea și Bastionul Timișoarei. Soarele a încins bine paralelipipedul metalic și, până aerul condiționat începe să-și facă treaba, transpirația e la putere. Apropo, în zisa remorcă încap 14 tone de carne congelată (cargo). Sau, dacă preferați, 170 de oameni (pasageri).
Informația ne e livrată de cei doi protagoniști, Denis Iancu (26 de ani) și Dalian Lucian Deac (27 de ani), imediat ce mașina se pune în mișcare. În convenția teatrală care se derulează pe ecran (scenariu & regie: Jörg Karrenbauer, dramaturgie: Andrei Ursu), TIR-ul tocmai ce a început călătoria de 1.500 de kilometri dintre Berlin și Timișoara. Vreme de aproape un ceas și jumătate, cei doi se succed și la difuzoare (sunetist: Cristian Popescu Jimmy / Sol Faur). Când și când, cei doi coboară din mașină pentru a alimenta la benzinărie, pentru a ne prezenta parcarea și platforma de încărcare-descărcare a remorcii de la sediul Maracana (firma de transport public unde lucrează cei doi), pentru a fuma o țigară.
Cargo Berlin-Timișoara e un road-theatre docu-ficțional, cu protagoniști amatori și o echipă de producție / infrastructură tehnico-artistică dintre cele mai profesioniste. Denis și Dalian compensează lipsa de școală în domeniul artistic prin charismă, naturalețe, sinceritate. Cei doi, plus cele două momente muzicale live susținute de Jacqueline Kohl (primul, din uriașul sens giratoriu de la ieșirea spre Arad, al doilea, din proximitatea aeroportului), țin pe umeri spectacolul. Conceptul lui Stefan Kaegi scoate teatrul din teatru, îl urcă în mașină, îi dă drumul pe străzi pentru a înlesni întâlnirea dintre lumi, apropierea dintre oameni, empatia cu tehnologia (o, la, la, lalala, la, lala!).
Spectatorii-pasageri devin martori. Martori ai drumului ficțional Berlin-Timișoara, martori ai meseriei de șofer și ai legăturii care se creează, pe bază de mii de kilometri și sute de ore, între om și (mult prea detestata) mașină, martori ai destinelor celor doi (deși ficționalizată, povestea spusă de Denis și Dalian se bazează pe propriile lor istorii), martori ai meseriei de șofer de TIR făcând ture Est - Vest - Est. Sau, dacă preferați, non-Schengen - Schengen - non-Schengen (scandalul politic izbucnit la finalul anului 2022 e speculat inteligent, cu amară ironie, de spectacol).
Textul are un grad moderat de duritate. Cele câteva pățanii nedorite narate nu sunt de natură să demaște grave probleme social-politice. Cifrele ce curg pe ecran, demascând inegalitatea de remunerație și tratament dintre cei veniți din țările foste-comuniste și restul Europei, nu sunt de natură să producă mari dezvăluiri. Raportul celor doi șoferi cu compania angajatoare și cu țara de origine nu e prezentat în tușe negre. Viețile lui Denis și Dalian nu pare că sunt mai rele sau mai bune decât ale multora dintre pasagerii-spectatori.
Și totuși, un aer de tristețe rimează cu soarele ce coboară undeva în zare (spectacolul se joacă în lunile aprilie - mai, reprezentațiile suprapunând-se, cel mai adesea, apusului). E poate un iz din lehamitea de a înțelege că încă n-am ajuns egalii celor spre care am visat & încă mai visăm. E poate un strop din frustrarea că noi înșine ne-am mișcat mai greu, mai împiedicat, mai nehotărât decât ar fi trebuit. E poate ceva din formidabila capacitate a Timișoarei de a genera melancolie de o insuportabilă frumusețe. E poate duhul meseriei acesteia de șofer / hoinar, mereu descoperind / unind / părăsind lumi, oameni, vieți. E poate tainul drumului, taxa pe care se cuvine să o plătim pentru privilegiul & blestemul de a încerca, de a căuta, de a descoperi.