Un secret despre bucurie (Teatrul Național "Radu Stanca" Sibiu) a avut premiera în cadrul ediției FITS 2022. Aici apare într-o variantă statică, filmată în general frontal, ceea ce concentrează privirea asupra actorilor. Spectacolul creat de Sarah Brown, după o piesă pe care a scris-o în câteva luni la Sibiu în cadrul unei burse Fulbright, are în parte rezonanțe autobiografice (bunicii autoarei au fost evrei din Basarabia).
Imaginând poveștile unor familii de evrei din Sibiu, așa cum s-ar fi derulat în contextul anului 1927, montarea e prezentată nu întâmplător la Sinagoga Mare din oraș, spațiu care, declara Sarah Brown, este personajul principal.
Aici există o anume gravitate și se manifestă legăturile vii, empatice ale unei autentice comunități. Rabinul găsește cele mai ingenioase rezolvări ale crizelor familiale, spiritualitatea face oamenii să creadă un pic mai mult în miracol, iar cei care nu mai sunt au o prezență ce dă putere și îi inspiră pe urmașii lor. Sprijinindu-se unii pe alții, în văzut și în nevăzut, impasurile sunt depășite în chip înțelept și astfel apar lecțiile, nu lipsite de inventivitate, ale vulnerabilității, fricii, iubirii, speranței. "E nevoie de mare înțelepciune să încalci regulile exact așa cum trebuie și exact la momentul potrivit" e o replică esențială a piesei. "Contemplă întrebările. Lasă întrebările să trăiască puțin în tine...", spune rabinul și aceasta e parcă o învățătură care rodește și pentru cei foarte tineri, și pentru cei care credeau că au deja toate răspunsurile.
E un spectacol făcut cu atâta naturalețe, încât jocul actorilor și tâlcul personajelor apar cu pregnanță, fără artificiile unor concepții regizorale dominatoare și stridente care le-ar bruia. Deși am văzut o parte a distribuției ieri în Romeo și Julieta, am avut acum o senzație de cuceritoare prospețime (re)întâlnindu-i pe actori, apreciindu-le pe îndelete nuanțele gestului, privirii, rostirii, implicarea genuină care a instilat o profundă solidaritate cu aceste destine de demult.
The Dance of China / China, o istorie a dansului (Beijing Dance Academy, premiera: 23.03.2023) are un subtitlu încântător, care te anunță numaidecât că vei fi parte a unei călătorii colorate deopotrivă de istorie și fantezie: spectacol-expoziție de dans clasic chinezesc.
Simezele sunt pline de vibrația vremurilor care, delicat, freamătă laolaltă cu sentimente concentrate în simbolismul unui evantai, al unei piruete atât de ample încât parcă ar fi desenată pe luciul gheții, în rotirea unei umbrele iridescente. Pe rând apar simbolurile dinastiilor care au încurajat artele (Han și Tang), închipuite în mișcări fluide sau viguroase, dansurile care spun povești în șoaptă, desenează tablouri în peniță sau care închipuie, tunător, lupte. Între scene cu titluri sugestive, de la Tabloul în cerneală al unui cocor singuratic la Împăratul Qin își trece în revistă soldații se desfășoară secole de artă în glosări de o mare plasticitate pe tema efemerității vieții.
Dorian Gray (Burgtheater; regia: Bastian Kraft, înregistrare din septembrie 2011) pune în evidență o sublimare a acțiunii și înțelesurilor romanului lui Oscar Wilde printr-o punere în scenă de o intensă originalitate, care folosește un perete multimedia ca o cutie de imagini simultane în care fiecare ecran, fiecare spațiu de lumină colorată sau de umbră reprezintă un simbol ce intră în dialog viu cu o replică sau alta ("Tinerețea e singurul lucru care merită să-l ai", "Nu invizibilul, ci vizibilul e adevăratul secret al lumii", "Sunt gelos pe orice lucru a cărui frumusețe nu e trecătoare", "Poftele lui deveneau mai sâcâitoare odată ce le hrănea"). Aceste dreptunghiuri mereu schimbătoare sunt vizuini în care locuiesc personajele și obsesiile lor, semne care, intrând în dialog pertinent cu trama narativă, sunt limpezitoare pentru spectator. Interpretate de un singur actor, toate rolurile esențiale ale cărții, desenate cu maximă economie de mijloace, există sau sunt evocate în această scurtă montare; ele conversează pe ecrane distingându-se cu personalitatea lor nu doar prin costume sau machiaj, ci și prin subtilitățile unei priviri melancolice, a uneia încărcate de reproș, insolență sau, în cazul personajului titular, pline de o suferință cu mai multe irizări decât le-am perceput vreodată în roman. În aer plutește "o otravă delicioasă", dar în final ceea ce rămâne e gustul de cenușă, după ce flăcările care apar ca leitmotiv ajung sa facă scrum aripile de fluture care flirtează stăruitor cu inaccesibilul.
