Producție masivă, cu 54 de actori & muzicieni & actori păpușari & studenți & liceeni (bașca 14 tehnicieni de veghe pe partea sunet și lumină) evoluând vreme de un ceas în spațiul de joc outdoor, pe bază de voce, trup, mască, păpuși, picioroange, afișe / panouri de plastic și alte elemente de decor mobile. Cu premiera în anul pandemic 2021, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte este astăzi, alături de Va urma. Pe planeta oglindă al Gianinei Cărbunariu de la / din fața Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cel mai complex spectacol de teatru în aer liber de privit în România.
Pentru cine jucăm teatru, așadar?
Tinerețea este, în ordinea apropierii de miezul spațiului de joc (gândit de Ciprian Tauciuc și Dinu Bodiciu):
pentru cei 250 de spectatori plătitori de bilet așezați pe scaune desenând fragmente de cerc printre cei 54 de performeri și elementele de decor,
pentru cei încă pe atât (la reprezentația de joi, 27 iulie 2023, au fost spre 300-350) privind și ascultând din picioare, de jur-împrejurul mini-gardurilor delimitând "scena",
pentru cei câțiva invitați și fotoreporteri din balconul clădirii Comenduirii Garnizoanei,
pentru clienții teraselor din Libertății,
pentru trecătorii pietonali, pentru călătorii din tramvaiele ce unesc Piața 700 de Bulevardul Revoluției,
pentru cei spre care vântul blând al înserării împinge cuvintele rostite de Christine Cizmaș (povestitoarea), cântecele interpretate de Christine, de Jasmina Mitrici, Etelka Magyari, Mónika Tar și Emília B. Borbély (maeștrii de cor: Beatrix Leila Imre și Mihai-Stelian Prelipcean), de tobele lui Ovidiu Mihăiță, chitara bass cu arcuș (!) a lui Norbert Lovasz și chitara lui Sol Far / Cristian Jimmy Popescu (omul care a scris muzica întregii producții) și oricare alt zvon sonor (sunet: Conny Zenk) al întâmplării.
Tinerețea este pentru Timișoara și a Timișoarei, orașul care a produs spectacolul prin colaborarea (powered by producătorii Alexandra Palconi-Sitov & Radu Piloca) dintre Asociația Prin Banat și compania Auăleu (parteneri: Casa de Cultură a Municipiului Timișoara, Direcția Județeană pentru Cultură Timiș, Centriphery), în cadrul proiectului Cămine în mișcare, parte din programul Timișoara - Capitala Europeană a Culturii în 2023. . Cu participarea artiștilor și artiștilor-to-be / studenților & liceenilor din zisul Auăleu, Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely Timișoara, Teatrul pentru Copii și Tineret Merlin, Facultatea de Muzică și Teatru din cadrul Universității de Vest, Colegiul Economic "Francesco Saverio Nitti" Timișoara. Și de la BIS Teatru din Sibiu.
pentru pasionații de teatru, muzică și păpuși,
pentru iubitorii de povești și admiratorii tradițiilor de găsit sub acoperișul basmelor,
pentru copiii care se înfricoșează de Gheonoaia construită din viniluri și pânze multicolore ori de Scorpia cu trei capete (uriașele creaturi sunt mânuite de artiști ascunși în pântecele lor ori împingându-le aripile, picioarele, trupurile construite pe uriașe schele(te) metalice - maestru păpușar: Mărioara Gornic),
pentru adulții care își șterg cu greu lacrimile atunci când Făt-Frumos (Armand Iftode) pășește în Valea Plângerii și (re)cade în timp,
pentru obișnuiții sălilor de teatru care mușcă cu poftă din bogăția de mijloace de exprimare artistică (dorindu-și să vadă cât mai multe reprezentații pentru a putea, pe baza propriului montaj, să se bucure de vorbele lui Christine, ba nu, de muzicile lui Ovidiu & Norbert & Sol Faur, ba nu, de păpușile Mărioarei Gornic și de felul în care ele spun, separat ori împreună, câte o poveste aparte, de vocile corului, în format restrâns sau extins, de mișcările ansamblului (coregrafie: Xiri Noir)
pentru care, trecând la pas & ceas de seară prin centrul orașului, aleg să se oprească și să privească, stând până la final, aplaudând îmbujorați, gata să povestească și altora ori doar să tacă, să rămână cu ei înșiși, oleacă mai ei înșiși.
***
Dacă dăm la o parte reflectoarele și universul sonor electrificat, Tinerețea gândită și așezată în piață de Ovidiu Mihăiță (regie & scenariu, pornind de la basmul lui Petre Ispirescu) aparține oricărei epoci și se adresează oricărui trecător. Așa cum a fost dintotdeauna, așa cum mai e uneori și așa cum va putea mereu fi. Teatrul, muzica, dansul și păpușile sunt născute de om pentru a ajunge la alt om, purtând, pe drumul dintre cei doi muritori, în chip de mesaj, un strop din ceva mai înalt, mai frumos, mai important.
Da, teatrul poate fi popular fără a fi populist. Putem sta un ceas împreună, adunându-ne din toate colțurile pieței în care ne petrecem viețile, privind artiști care nu se grăbesc să ne spună ceea ce sigur o să ne placă, ceea ce e la modă, ceea ce se cere.
Da, tradițiile pot fi relevante azi fără a fi îmbibate în zoaie naționaliste, fundamentaliste, izolaționiste. Da, tehnica modernă (măiculiță, cum se aude și cum se vede Tinerețea!) poate fi integrată firesc în spectacolul de teatru, concubinând lejer cu rostirea limpede (ascultați-o pe Christine cum rostește și o să simțiți ce vasăzică bunătate, inteligență și emoție contopite într-o voce), cu elemente de decor și costume construite din materiale reciclate / revizitate, din idei străvechi, din culori proaspete (costume: Lia Pfeiffer, pictură decoruri: Livia Coloji), cu voci calde, cu instrumente curate, cu gesturi timide, cu coregrafii ample. Da, o oră de spectacol poate îngădui legende, cu personaje mitice și cuvinte rare, alături de cursuri de istorie (politică / socială / morală / religioasă / pontoasă a lumii / a țării / a regiunii / a orașului) pe repede înainte, construite de bază de sute de cartoane / afișe / panouri etalate printre spectatori de zeci de performeri (exercițiu ce ne amintește că, înainte de video mapping, a existat human mapping, înainte de proiecții, au existat reflecții, înainte de CAD, a existat desenul manual - Ilustrație: aceeași Livia Coloji).
***
După ce pășește (in)voluntar în Valea Plângerii (Ion Barbu a numit cândva Jalea Viului zona minieră delimitată de Petrila și Uricani și zău dacă asta nu pare azi alias-ul de scenă industrială a Văii din Tinerețe), Făt-Frumos-ul lui Armand Iftode se prăbușește din mit în timp, cartoanele Liviei Coloji ne poartă de la origini (basmele-princeps numite religii), prin voievozi, dictatori, roackări, Eroii nu mor niciodată, până la sociale rețele, OUG 13, Timișoara 2021 (ba nu, Timișoara 2023, de fapt, Timișoara 2024, veniți în oraș să vedeți cum se construiește de pe acum viața de după Capitală, sunt și tricouri!) și cufărul de amintiri se deschide.
În el, eroul se vede așteptat de tot ce a mai rămas din tot ce nu mai e. Adică, de Moarte. Se vede treabă că tradiția filtrată de Ispirescu încă de prin secolul 19 știa că vom ajunge cândva să plecăm și să trăim tot mai departe, dar că nu vom putea niciodată muri altundeva decât acasă.
În rolul Morții, Ovidiu Mihăiță a distribuit-o pe Iulia Todor, cea mai tânără și liceană membră a distribuției.
"- Bine ai venit, că de mai întârziai, și eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiță, și căzu mort, și îndată se și făcu țărână.
Iar eu încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa."
Așa încheie Christine, în timp ce Iulia se ridică, îi lasă locul în cufăr ff îmbătrânitului FF și dispare în întunericul ce cuprinde, treptat, întreg spațiul de joc (precizare ulterioară aici). Pentru ea, basmul numit viață abia începe. Peste vreme îndelungată, pașii o vor purta în valea aceea și trecătorii care se vor opri îi vor asculta povestea, vor aplauda îmbujorați, gata să le-o povestească și altora, ori doar să tacă, să rămână cu ei înșiși, oleacă mai ei înșiși.
(foto: Diana Bilec)