De vorbă cu... (II) - Sașa Pânzaru - Gala HOP, 2023

Sașa Pânzaru, vârsta: 24 de ani, născută în Cluj-Napoca, rezidență actuală: Târgu-Mureș.

Studii: Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, Facultatea de Arte în Limba Română, specializarea Artele spectacolului, Actorie, clasa Monica Ristea și Elena Purea, promoția 2017-2020 (licență) // Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, Facultatea de Arte în Limba Română, specializarea Arta Actorului, clasa Gavril Cadariu, promoția 2020-2022 (master)

Participă la Gala HOP 2023, la secțiunile Individual și Grup cu momentul Celălalt, alături de colega sa: Denissa Rogoz.

Oana Balaci: Cum te vezi tu? Cum crezi că te văd ceilalți?
Sașa Pânzaru: Cred că nu mi-am mai pus de ceva timp întrebarea asta. În momentul prezent mă văd trecând o punte care pare uneori că nu se mai termină. Așa cred, că vârsta asta pe care o am acum, 24 de ani, e o vârstă a trecerii. Nu te mai apără nimic, nici ai tăi, nici băncile școlii. Înveți să te aperi singur. Mă văd o persoană entuziastă, căreia dacă-i place mult ceva, trece peste orice. Peste somn, foame, frustrări și așa mai departe. Așa a fost mereu cu teatrul, cu actoria, în special. Știu despre mine că sunt un om foarte ambițios. Dacă vreau ceva cu adevărat, nu mă poți convinge să dau înapoi. Sunt un om muncitor, doar că se mai întâmplă să mă implic în mai multe activități decât pot duce, mai ales în perioada asta, în care, cumva, nu există neapărat o stabilitate profesională. Și atunci vrei să le prinzi pe toate, să nu ratezi ceva. Acum, cum mă văd ceilalți, sincer, ține mai mult de ei decât de mine. Asta nu înseamnă că nu ține deloc de mine. Cred că depinde de ce experiențe am trăit împreună, de ce fel de relație s-a dezvoltat. Îmi doresc să-i inspir pe cei din jur. Mai pe la începutul drumului ziceam cu lejeritate asta. Acum mi se par cuvinte cam mari, dar tot mi-aș dori să reușesc să-i fac pe cei din jurul meu conștienți de faptul că ce-ți dorești nu e atât de departe și că drumul până acolo, munca, chiar dacă e greu, e fascinant.

O.B.: Care a fost momentul în care ai realizat că îți dorești o carieră în actorie?
S.P.: La mine, actoria e o moștenire de familie. Bunicul meu, Anatol Pânzaru a fost regizor și actor, iar bunica mea, Lidia Noroc-Pânzaru, actriță, ambii la Teatrul Vasile Alecsandri din Bălți, Republica Moldova. Totuși, cred că primul gând a fost așa, cam prin clasa a treia, când am jucat la serbarea de final de an Fata babei, din Fata babei și fata moșneagului. Și am avut, hai să-i spunem așa, primul meu succes. Au râs toți părinții. Mi-a cam plăcut atenția asta. Și de acolo a început totul. Când era de zis o poezie în școală, la evenimente, toți profesorii mă puneau pe mine. La un moment dat am abandonat pentru câțiva ani calea artistică. Voiam să dau la Drept, altă moștenire de familie. Apoi, prin clasa a opta, a noua, am luat decizia finală. Și de atunci tot pe drumul ăla merg. Indiferent de cine s-a opus. Până la urmă, oamenii din viața mea care erau mai reticenți au acceptat că orice mi-ar spune, tot la Actorie voi merge. Și mi s-au zis câteva lucruri, să știi. Sunt foarte recunoscătoare pentru că aproape toți cei care s-au împotrivit la un moment dat mă susțin acum, în special ai mei. Cred că bănuiau de când eram mică ceva despre viitorul meu pentru că mă îmbrăcam în rochițe și cântam la telecomandă aproape zilnic, iar la mesele în familie anunțam la un moment dat că trebuie să se facă liniște și făceam câte un mini-spectacol. Am primit de la bunicii mei o rochiță de flamenco și toată seara de Crăciun le-am dansat pe muzica de pe cd-urile care se primeau pe atunci la margarina Rama. Să ținem cont de faptul că nu știam flamenco. Avem doar o imaginație bogată.

O.B.: Cum te ajută (sau încurcă) actoria în viața de zi cu zi?
S.P.: Mă și ajută, mă și încurcă. Mă ajută pentru că știu să lucrez cu emoțiile mele, dacă nu am chef să fac ceva sau să văd pe cineva, știu ce să-mi pun în minte ca să nu se creeze o atmosferă neplăcută și, uneori, mă ajută să am încredere în mine, să nu mă intimidez într-un grup mai mare, ba chiar din contră, să mă simt bine. De încurcat, cred că mă încurcă așa cum îl încurcă pe orice artist, pe orice om de teatru: viața personală are de suferit. Dacă ai spectacol de ziua celor mai bune prietene, îți faci prima dată datoria de actor și abia apoi, dacă mai reușești, pe cea de prieten. Sunt persoane care acceptă asta și altele care te scot din viața lor. Cumva, așa se triază lumea din jurul tău. Le mulțumesc pe această cale tuturor, se știu ei, celor care m-au înțeles și m-au acceptat așa, punând profesia pe primul loc. La un moment dat am exagerat cu asta. Aproape că nu aveam viață personală și nu făceam nimic altceva sau cu vreun alt scop. O întâlnire fericită m-a echilibrat și am realizat că se poate și cu una, și cu cealaltă. Nu-i simplu, e adevărat, doar că e frumos. Te simți mai împlinit, mai relaxat. Cel puțin așa a fost în cazul meu.

O.B.: Care este atmosfera ideală de lucru pentru tine?
S.P.: În perioada facultății am încercat să învăț să lucrez cât mai eficient, indiferent de context. Mi-am construit o mentalitate, un mindset, care să mă ajute să fiu productivă chiar dacă atmosfera nu era aceea ideală. Adevărul este că sunt destul de rare cazurile ideale și atunci, eu cred cu tărie că actorul trebuie să se adapteze mereu. Evident, există niște limite, că se tot vorbește în prezent despre abuz în teatru. Sunt niște momente în care nu mai trebuie să te adaptezi, ci să spui clar ce se poate și ce nu, în ceea ce te privește. La fiecare, limitele sunt altele. Ne-ar prinde bine să ne dezvoltăm curajul de a le recunoaște și de a le comunica. Am avut și eu o experiență de genul ăsta. Cel mai trist mi s-a părut că atmosfera respectivă, extrem de toxică, ne distrusese tuturor bucuria de a lucra, ne omorâse pasiunea, chiar dacă tema de lucru era una provocatoare, cu potențial uriaș. Și se mai întâmplă și să nu ai cu cine comunica, chiar dacă îți aduni tot curajul din lume. Există oameni care sunt ca niște ziduri. Și atunci ai de ales, pleci sau te bazezi pe mintea ta puternică și încerci să rămâi doar cu ce e de folos. Eu îi spun procesului ăsta gândire productivă, care e opusul celei parazitare, cea care se concentrează numai pe aspectele negative, ale tale ca actor, ale proiectului și tot așa. Cred că asta e cea mai cruntă luptă a actorului, cu gândurile sale parazitare, că nu e destul de bun, că lucrează numai cu regizori nu știu de care, că nu există locuri în teatre și toate celelalte. Eu așa am observat, că mulți se blochează în astfel de gânduri și asta-i ține pe loc. Cumva, pentru mine, atmosfera ideală e cea în care gândirea productivă a actorului e determinată de proiect în sine, nu e muncă separată. În care comunicăm eficient, nu ne supărăm din orice, nu luăm personal un feedback profesional și așa mai departe. Am avut parte de câteva astfel de proiecte, în care munca în sine a fost o prioritate pentru toți cei implicați.

O.B.: Povestește o întâmplare importantă de la o repetiție.
S.P.: De trei ani de zile, când mi se pune întrebarea asta, mă duc cu gândul la același moment. Eram în al treilea an de licență, lucram la spectacolul Fiere, de Laila Ripoll, alături de profesoarele noastre, Monica Ristea și Elena Purea, ambele actrițe ale Naționalului din Târgu-Mureș. Eram patru fete în distribuție și aveam la dispoziție vreo două săptămâni de repetiții. Înainte de a începe efectiv lucrul la scenă, în timp ce se construia cealaltă parte a examenului de actorie, cu restul colegilor, timp de două săptămâni, noi patru ne-am întâlnit aproape zilnic pentru a învăța împreună textul. La prima repetiție, eram convinse că-l știm, și încă foarte bine. Numai că socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg și când am început să construim mizanscena, am cam uitat tot ce învățasem noi stând la masă. Ne opream foarte des. Nu ne mai simțeam confortabil. A fost un început anevoios. Primele repetiții au fost groaznice, mai ales pentru că nu ne așteptam să ne blocăm tocmai la text. Și profele ne tot întrebau de ce nu-l știm, dar nu aveam un răspuns. La un moment dat, mi-am dat seama ce se întâmpla de fapt: noi știam textul, dar încă nu-l asociam cu mișcarea, încă ne era greu să ne concentrăm în două direcții. Am descoperit ulterior că e o etapă normală, dar atunci ne-am panicat foarte tare și asta nu ne-a ajutat deloc. După o repetiție catastrofală, am coborât în fața facultății și-mi amintesc că le-am explicat fetelor ce cred că se întâmplă, care era blocajul, și le-am spus: "Nu lăsați pe nimeni să vă spună că nu știți textul!", nici măcar pe profe. Recunosc, am sfidat atunci un pic autoritatea, dar asta ne-a ajutat foarte mult. Am realizat de ce ne tot blocam și am acceptat ce ni se întâmpla. Asta a fost cheia. În loc să ne tot gândim că ne facem de rușine neștiind textul, am mai dat un text, am recapitulat traseul care încă nu se construise complet și ne-am adus de acasă potențiale costume și obiecte de recuzită. De la următoarea repetiție, a fost cel mai drag spectacol în care am jucat până acum. Dacă dăm un text înainte, de atât avem nevoie, îl jucăm și mâine cu cea mai mare plăcere. Prin spectacolul ăsta am înțeles cum se simte să fii liniștit în scenă, să fii sigur că orice s-ar întâmpla - fiindcă chiar am avut câteva accidente de-a lungul celor doi ani în care s-a jucat -, atât de bine cunoști universul ăla, încât mergi mai departe fără probleme.

O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
S.P.: Fiecare proiect e diferit. Și, prin urmare, și pregătirea pentru el. Unele mai seamănă între ele, e adevărat, și atunci, dacă ai folosit deja o cale care a funcționat, mai mergi și a doua oară pe ea, din instinct. Dar se întâmplă ca, chiar și atunci când personajele seamănă sau când lucrezi cu aceiași oameni, calea deja experimentată să nu mai fie potrivită. Sunt mare fană a perioadei de documentare. La master, în primul an, am jucat în Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, textul lui Brecht care reproduce traseul parcurs de Hitler pentru a ajunge la putere. Am citit și am văzut multe materiale despre perioada aceea din istorie, despre nazism și despre Al Doilea Război Mondial. M-au ajutat foarte mult să înțeleg mai bine personajele, fiindcă știam povestea personalităților istorice pe care le reprezentau. Când repet, încerc să găsesc în jur elemente care să-mi fie de ajutor. Dacă tematica proiectului se regăsește în viața mea personală, mă aplec asupra ei, o studiez mai atent decât aș face-o în mod normal. Am lucrat de curând la un performance, la Antigalerie Cactus, în Târgu-Mureș, intitulat Dragă tată. Fiecare dintre noi era un exponat viu, care vorbea cu tatăl său, acesta din urmă fiind înlocuit de un scaun. Am avut săptămânal performance-ul, pe toată durata lunii iunie. A fost o perioadă în care m-am gândit foarte mult la relația cu tatăl meu, cu familia mea, la copilărie. Îmi place procesul ăsta, căutarea, în care aduni informații. Îmi iau foarte multe notițe de-a lungul procesului de lucru, uneori tehnice, uneori tip jurnal. Am mereu un caiet la mine, dedicat proiectului la care lucrez. Când se reia spectacolul, mă întorc la el și îmi este de mare ajutor. Cred că sunt o actriță rațională, mai ales la început. Există un moment în care raționalul lasă loc emoționalului și atunci începe distracția.

O.B.: Povestește despre un rol care a rămas cu tine mult timp după ce l-ai jucat.
S.P.: Eram în al doilea an de licență. Studiam piesele lui Shakespeare. Îmi doream foarte mult să-l interpretez pe Puck, din Visul unei nopți de vară. Nu am verbalizat asta, dar am primit rolul. Am fost extrem de fericită și de entuziasmată, până am început să lucrez la personaj, până am intrat în scenă. A fost personajul cu care m-am certat cel mai mult. La vremea respectivă încă nu mă simțeam liberă în scenă. Nici acum nu mă simt mereu, nu mă ascund, dar cunosc sentimentul și știu să-l gestionez. Ba chiar îmi place drumul ăsta, de la inconfortabilitate la libertate. În anul doi nu-mi plăcea deloc, detestam senzația aia, să mă simt ridicolă, să nu știu ce să fac cu mâinile, cum zice și Nina. Era un calvar. Acolo ești provocat să vezi cum faci să-ți mai placă scena, să nu uiți de pasiunea ta. E greu să accepți că ai început de la entuziasm și te-ai trezit că simți groază, stres și frică. Mai ales atunci, era dureros. Îmi amintesc că într-o repetiție eram foarte nervoasă pe mine. Nu făceam nimic bine, simțeam și eu. Atunci mi-am antrenat foarte mult mintea, zi de zi, repetiție de repetiție, pentru că trebuia să o iau de la capăt, trebuia să fiu capabilă să îmi induc că mă simt bine în scenă, trebuia să iasă ceva. Atunci m-am împrietenit cu frica de eșec fiindcă ne-am cunoscut foarte bine. A fost cel mai prost rol pe care l-am făcut, dar și cea mai mare lecție. Am învățat să nu mai iau personal indicațiile regizorale, ci doar să le ascult, ca să pot merge mai departe. Eu și Puck nu ne-am împrietenit niciodată. Am fost numai amici, ca să zic așa. Mi-ar plăcea foarte mult să mă mai întâlnesc cu el. Chiar cred că de data asta s-ar lega o relație mult mai frumoasă. De multe ori ne dorim să jucăm personaje cunoscute, ca să demonstrăm cât de buni suntem. Numai că scena îți cam vine de hac și-ți arată toate defectele pe care altfel le-ai ține ascunse.

O.B.: Poate că nu ai încă luxul de a alege în ce spectacole joci sau ce roluri accepți. Dar ce cauți într-un spectacol și într-un rol? Care sunt criteriile după care ai ales / vei alege să intri într-o echipă creativă?
S.P.: Eu sunt de părere că la început e bine să accepți tot ce vine înspre tine. Așa te formezi și înveți ce ți se potrivește și ce nu, ce te provoacă și ce merită. Caut să mă descopăr ca artist. Ăsta este și motivul pentru care în ultima perioadă am făcut și alte lucruri care țin de teatru: am lucrat cu copii, am scris despre teatru, am vorbit despre el. Moderez podcast-ul Companiei Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu-Mureș. Am păstrat mereu legătura cu scena, prin intermediul castingurilor și al proiectelor independente, dar m-a ajutat enorm să văd cum arată lucrurile de pe margine. Mi-am dat seama ce fel de actriță îmi doresc să fiu, ce atitudine vreau să abordez. Caut să evoluez prin fiecare proiect de care am parte și asta depinde de mine mai mult decât de proiect în sine. Nu am încă criterii de selecție, recunosc. Am refuzat două proiecte în acești câțiva ani, din lipsă de timp. Eram deja implicată în mai multe și-mi scriam și lucrarea de disertație. Ulterior, recunosc că m-am gândit că ar fi trebuit să accept, că aș fi putut face eu cumva. Sincer, nu știu dacă e o atitudine potrivită, să accepți chiar tot. Trebuie să-ți cunoști limitele ca să-ți onorezi angajamentele. În momentul de față eu trec printr-un proces de învățare în direcția asta, fiindcă după ce m-am îndreptat și către partea mai teoretică a teatrului, m-am trezit că sunt momente în care e greu să fii și pe scenă și lângă ea. Chiar și fizic e greu. Și am ales mereu scena în perioada asta. N-am putut trece peste legământul ăsta. Îmi plac proiectele și echipele creative pentru care teatrul este important, care nu cred că știu răspunsul la toate întrebările și care sunt conduse de proces, de căutare, mai mult decât de rezultat. Și el este important, dar cred că de-a lungul căutării descoperi adevăratele taine ale artei.

O.B.: Gurile rele spun că "se moare de foame din actorie". Cum răspunzi?
S.P.: În momentul de față nu trăiesc din actorie. Trăiesc din teatru, dar din munca la birou pe care domeniul ăsta o implică. Dacă înțelegi că facultatea de actorie te pregătește pentru mult mai multe planuri și ești deschis să încerci mai multe căi, nu mori de foame. Hălădui așa pe drumurile astea lăturalnice până când la un moment dat se deschide ușa către a câștiga bani din ceea ce-ți place cel mai mult. Eu așa mă gândesc. Și la un moment dat chiar se pot face bani "frumoși", cel puțin la concluzia asta am ajuns discutând cu cei care sunt în branșă de mai mult timp. Sunt rare cazurile în care ușa se deschide din start. Depinde de multe lucruri. Important e să nu te blochezi la asta și să renunți, dezamăgit fiind. Am făcut bani și din actorie, dar nu ca venit stabil. Din punctul ăsta de vedere, filmul e cel mai profitabil. Am avut două experiențe pe platoul de filmare și am plecat cu mult mai mulți bani decât am făcut vreodată din teatru într-un timp la fel de scurt. Apropo de asta, vă aștept din 29 septembrie 2023 la cinema, la Tigru, în regia lui Andrei Tănase. Revenind, eu nu cred că alege cineva drumul ăsta pentru bani, cred că-l alege pentru că-l roade ceva acolo înăuntru. Gurile astea rele zic așa de sute de ani. Eu sunt de părere că nu mai e cazul. Dacă nu-ți dă actoria de mâncare, sunt soluții, fără să o abandonezi. Ar trebui să ne obișnuim cu faptul că poți să fii actor și, concomitent, să ai un alt job. Nu e o rușine. Cred că e admirabil să reușești să-ți dozezi energia astfel încât să nu te îndepărtezi de pasiunea ta. Eu cred că în anul 2023 se poate face actorie în multe feluri. Nu mai există numai teatrele de stat și platourile de filmare. Poți face teatru și la tine acasă, teatru de apartament. Ideea e să fii dispus să tragi de tine astfel încât să nu pierzi legătura cu scena. La un moment dat tot se îmbunează ea.

O.B.: Ce carieră ai fi urmat dacă nu ai fi urmat actoria?
S.P.: Îmi plac foarte mult mașinile și să conduc, deci zic că poate aș fi fost pilot de curse. M-am dus departe, știu. Sunt multe drumuri pe care aș fi putut să merg, de la avocatură, cum ziceam când eram mică, la antrenor de fitness, pentru că am fost foarte pasionată de sport și de nutriție la un moment dat. Nu regret deloc că am ales actoria. Chiar și atunci când e greu și mă gândesc că era mai simplu să lucrez la bancă, poate și mai profitabil, știu că pentru a fi fericită nu puteam alege vreun alt drum. Înainte de a intra în scenă am emoții foarte mari și atunci îmi trece prin minte că e mai bine la birou, ești mai liniștit. Durează până pășesc în scenă. După spectacol regret că am îndrăznit să mă gândesc la așa ceva.

O.B.: Cât de importante sunt premiile pentru un actor aflat la început de drum (și cât de importante ar trebui să fie)?
S.P.: Cu premiile situația e asemănătoare cu cea legată de partea financiară. Eu n-am ales drumul ăsta pentru premii, ci pentru plăcerea de a căuta, de a simți, de a crea un întreg univers în care ajungi să exiști timp de două ore, pur și simplu. Am vrut să pot și eu să trezesc în spectator emoțiile pe care le trezeau actorii în mine în liceu, când mergeam foarte des la Teatrul Național din Cluj. Asta nu înseamnă că nu mi le doresc, că nu mă gândesc la ele sau că nu mă bucur atunci când ajung la mine. Ele reprezintă o confirmare și atrag atenția asupra ta, ceea ce te face să te simți bine, îți demonstrează că nu e în van. Asta face aprecierea celor care te văd, demonstrează că toată munca aia grea nu a fost degeaba. S-a concretizat în ceva, în aplauze, în premii, în bani, în cronici pozitive. Și totuși, premiile nu ar trebui să fie scopul principal. Nu cred că e bine pentru tine, ca om, să faci ceea ce faci pentru premii. Ele sunt un bonus. Dacă eu merg acum la HOP și plec de acolo fără premiu, nu înseamnă că experiența mea ca tânără actriță se anulează. N-am de ce să sufăr pentru asta. Experiența în sine e mult mai importantă. Voi munci la fel de mult pentru Gala HOP și dacă mâine suntem anunțați că nu se mai dau premii, pentru că vreau să spun ceva prin momentele din care fac parte.

O.B.: Alege o carte, un film și o melodie care te-au marcat și explică într-un rând de ce.
S.P.: Cartea care m-a marcat este La răscruce de vânturi, de Emily Brontë. Am citit-o prima dată când eram în liceu. Surprinde ceva din esența ființei umane raportat la dragoste. Dragostea ne creează, ne aduce de partea rea sau de parte bună.
 Filmul este The Lobster, în regia lui Yorgos Lanthimos. E filmul care m-a impresionat cel mai tare dintre toate pe care le-am văzut până acum. Ăștia suntem noi ca societate, îi acceptăm greu pe cei care nu se conformează. În film, dacă nu-ți găseai un partener într-un anumit timp, erai transformat în animal sălbatic.
 Ei, la melodie e cel mai greu. Sunt multe. O să aleg totuși melodia cântată de Beyoncé, I Was Here și o voi lăsa pe ea să explice de ce:


O.B.: Dacă ai pleca pe o insulă și ai avea loc doar de cinci obiecte în valiză, care ar fi acelea și de ce?
S.P.: Asta e cea mai grea întrebare. Aș lua cu mine inelul de pe mâna stângă, cățelul meu, Kiwi (Știu că nu e un obiect, dar chiar nu am cum să plec fără ea și nu ai precizat dimensiunile valizei :)), macheta mașinii mele, Alfa Romeo 159, e-book reader-ul plin de cărți și telefonul (Poate este și priză pe insulă, de ce nu :).

O.B.: Ce te-a determinat să te înscrii la Gala HOP 2023? Ce așteptări ai de la această competiție?
S.P.: M-am înscris la Gala HOP pentru că îmi doream să fiu aici încă de dinainte de a începe facultatea. Cred că este o mare oportunitate pentru fiecare dintre noi. În plus, e o provocare, cum să faci să te arăți pe tine ca actor, într-un timp scurt și depinzând de o temă dată. Când m-am înscris eram într-o perioadă în care nu mai pășisem pe scenă de vreo 2-3 luni. Îmi era extrem de dor. Am văzut-o ca pe o gură de aer, ca pe o salvare aproape. Recunosc, eram într-un moment în care mă simțeam destul de speriată și frustrată, cu tot cu gândirea mea productivă. Aveam două locuri de muncă, ambele legate de teatru, dar nu de scenă. Lucram 12 ore pe zi, fără pauză, și nu mai rămânea loc pentru actorie. Asta a fost șansa mea să-i dau scenei înapoi locul care i se cuvenea. Mi-am dat demisia de la unul dintre locurile de muncă și am început repetițiile. Era cât pe ce să nu mai particip. Sesiunea de preselecții la care voiam să merg era exact când eu urma să plec din țară, iar până la prima sesiune mai era foarte puțin timp. Am oscilat câteva zile. Și apoi am zis că mai bine încerc, chiar și cu mai puțin timp de repetiții. A fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată. Și vreau să-i mulțumesc Denissei, partenera mea de la momentul de grup, Celălalt, pentru că a acceptat să turăm motoarele împreună. A fost o perioadă care m-a ajutat să mă redescopăr ca artist, să mă pun la loc, pe drumul meu. Nu am așteptări de la competiție. Am așteptări de la mine, să mă bucur de întâlniri, de ateliere și de scenă.

O.B.: Cât de relevantă ți se pare tema ediției 2023 (Prezența actorului - relația dintre actor și mijloacele tehnice, căutând echilibrul dintre specificul teatrului și tehnologie) pentru tine și pentru tinerii de azi?
S.P.: Este o temă actuală. Mijloacele tehnice au apărut în teatru de ceva timp, dar pandemia le-a conferit un plus. Noi am lucrat un semestru on-line la licență și, contrar așteptărilor, am descoperit foarte multe lucruri, altele decât descoperisem fugind de la o repetiție la alta prin facultate. Mie chiar mi-a plăcut. Nu cred că teatrul pe Zoom este viitorul, dar cred că este un exercițiu extrem de util pentru actor. Mi-a plăcut tema din prima clipă în care a fost anunțată. Tehnologia e parte din noi acum, chiar dacă ne place sau nu. Ca actor, e esențial să fii conectat la prezent, la teatrul care vorbește pentru acest prezent. Teatrul ăsta face prin intermediul tehnologiei lucruri pe care teatrul din trecut nu le putea face. Mijloacele tehnice sunt instrumente noi cu care actorul trebuie să învețe să lucreze, așa cum o face cu trupul, cu vocea, iar tema din 2023 este o mare oportunitate din punctul ăsta de vedere.

O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.

(foto: Sebastian Pop)