Întrebați fiind ce i-a determinat să se înscrie la această competiție și ce așteptări au, unii au răspuns că și-au dorit dintotdeauna parcă să participe la această competiție, considerând-o extrem de importantă în evoluția unui actor, alții pentru că le-a fost dor de scenă, sau dintr-un impuls sau din dorința de a fi văzuți așa cum sunt ei ca artiști, au venit pentru a se reîntâlni cu colegii de breaslă sau pur și simplu să trăiască o altfel de experiență, și nu neapărat cu așteptări, ci cu dorința de a se întâlni cu acei oameni care știu să își pună amprenta, prin sfaturi, la formarea lor ca actori, precum regizorii Alexandru Dabija și Leta Popescu. Sigur, răspunsurile lor sunt ample, complexe, și le puteți citi pe LiterNet în interviurile semnate de Oana Balaci (aici).
Și i-am simțit acolo, pe scenă, exact așa cum s-au prezentat în aceste interviuri, cu sinceritate și cu o anume maturitate în discursul lor, pentru că momentele prezentate au fost complexe, au adus buna dispoziție, au fost bine jucate și mult ancorate în realitate, o realitate atât de personală.
De data aceasta o să povestesc puțin despre momentele lor, chiar dacă pot fi încă văzuți, așa cum am precizat și în cronica anterioară, tocmai pentru că au fost atât de personale și acest aspect atât de personal impactează spectatorul, oricare ar fi el.
Prima care a urcat pe scena Casei de Cultură a Studenților, în cea de-a doua zi de concurs, a fost Oana Jipa, cu momentul intitulat sugestiv Ce să fac cu mâinile? după Pescărușul, de Cehov. Este o tânără actriță, evident, care aspiră la rolul cel mare. Ea o joacă pe tânăra Nina, având aceleași aspirații. Momentul ei e un moment oarecum mărturisitor: da, vreau să ajung și eu ca... Valeria Seciu, de exemplu. Și poate de aceea, proiecțiile au fost alese din spectacolul Pescărușul, adaptarea și regia artistică semnate de Petre Sava Băleanu, din anul 1974. Tânără și Nina, tânără și Valeria Seciu, tânără și Oana Jipa. Dacă personajului nu i s-a îndeplinit dorința de a ajunge o mare actriță, Valeria Seciu a ajuns, fără doar și poate, o actriță emblematică pentru teatrul românesc, iar Oana Jipa este o aspirantă la o poziție de recunoaștere, apreciere și respect a talentului artistic. În același timp, textul capătă actualitate, aducând acele forme noi de teatralitate, aici împrietenite cu tehnologia. Umbra Oanei, proiectată aproape pe imaginea Valeriei Seciu, ecourile cuvintelor din text, multiplicarea Oanei, toate duc la singurătatea, dar și la singularitatea actorului pe scenă. Mai ales când ești la un casting, un concurs, unde trebuie să dovedești că tu ești cel mai bun și că pentru asta e nevoie de curaj și de încredere de sine.
Radu Fărcane a venit în scenă cu o Introspecție temporală, după Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țibuleac și Territoria de Oleg Garaz. Radu și-a pregătit un moment teatral, discutând, oarecum, cu el însuși, nemulțumit de ceea ce îi iese sau, mai degrabă, de ce nu îi iese. E un picuț clovn, cu o mină nițel tristă. Păi nu așa sunt clovnii cei de toate zilele? Ceea ce ni s-a întâmplat în copilărie ne marchează, ne sensibilizează, uneori ne traumatizează. E un monolog trist, sensibil, acompaniat de imagini video din arhiva personală și de un fundal sonor ușor sumbru, meditativ.
Sara Pongrac ascultă o melodie foarte ritmată pentru copii și dansează, plină de viață, dar cu o ușoară exagerare în mișcări și în mimica feței, înconjurată, să spunem, de proiecții pline de culoare, având în centru o păpușică, care se vrea să îi semene probabil. E serioasă și neserioasă în același timp. Povestește că era tânără, mai tânără decât este, rebelă, trivială în vorbe. O tânără care începe să aibă propria filozofie de viață, manifestându-și indignările, nemulțumirile. Poate pentru că au răpit-o extratereștrii?! Sara de pe scenă se unduiește în urma cuvintelor, spuse direct sau înregistrate. La final ne întoarcem la cântecel, deci se închide cercul, dar personajul nu mai este același, nu mai este zbanghie, ceva sau cineva a cam liniștit-o sau întristat-o? Textul monologului este din UFO după Ivan Vîrîpaev (chiar mi-am amintit de spectacolul lui Bobi Pricop, după același UFO, și l-am privit o secundă cum stătea acolo, urmărind atent, din postura de jurat; o să vă reamintesc și componența juriului, dar la o cronică următoare).
Urmează Paul Bondane care a venit pe scenă nu doar cu un text propriu, cu inserție din Robert Bly (sincer nu știam cine este și căutând cu prietenul Google, aflu că este un poet, eseist, activist și lider american al mișcării bărbaților mitopoetici, conform Wikipedia) - You have reached your daily limit - ci și cu o propunere interesantă, instrumental-dansantă. Pentru că are niște instrumente magice, care par să prindă viață și să redea sunetul de tobe, cinele și alte asemenea, așa mișcate pur și simplu în aer sau la podea. Și ne spune povestea lui, pornind de la relația cu tatăl, baterist, mai mult absent din viața lui, dar un father figure care îl urmărește. Ce este absența? Este întrebarea cheie, care se scurge proiectată dintr-un telefon, în urma unui lung text, o lungă poveste. Și bate cu râvnă, nu doar în aer, ci și în tobele de pe scenă.
George Cocoș a adus la rampă Dilema lui George Topârceanu, o dilemă plină de haz despre pârț / gaze / vânturi / bășină... Trei ecrane redau: primul, cuvintele scrise de mine anterior, dar în variantă luminoasă, cel din centru, motivul pentru care dilema este pusă pe tapet: Gala HOP, la fel de luminoasă, dar strălucitoare, și al treilea ecran pe care se vor derula imagini / desene sugestive. Este amuzant, autoironic și surprinzător, prin propunerea pe care o face. Tehnologia îl acompaniază cu succes, redând sugestiv rimatele vorbe.
Andrei Cristea, păpușarul grupului, a venit cu Intelectual kinks, după 50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile, de David H. Lowenherz. El, tânăr, singurel, urmărind serialul Friends, cu un bol de popcorn în față, este tipul care își caută mereu perechea pe canalele / aplicațiile de dating. Este sensibil, chiar romantic, chiar funny, cum se aude și din laptop, este dornic de iubire, dar aceasta nu i se arată pur și simplu. O lungă conversație telefonică se derulează pe fundal, fiind suportul tehnologic de susținere a poveștii sale. E tristă și amuzantă în același timp istorioara lui. Și se încheie așa cum te poți aștepta de la o astfel de conversație, dintr-o aplicație de întâlniri: rămâi singur și neconsolat.
Cristina Casian a adus pe scenă Plasturi, și la propriu și la figurat, un text propriu cu un fragment reinterpretat de ChatGPT după Un tramvai numit dorință, de Tennessee Williams. E o actriță care visează, de mică, la roluri, cât mai multe, cât mai bune și participă la un casting. Picioarele ei vor să intre în acei pantofi care să o înalțe și e pregătită să suporte consecințele. Picioarele ei, umbra ei, se mișcă în ritmul picioarelor uriașe, îmbrăcate în ciorapi de plasă, cu modele dantelate, proiectate în fundal. Pantofii sunt doar un laitmotiv pentru a monologa despre dorința de a fi pe scenă, cu optimism și încredere. Dar casting-ul o cam aduce cu picioarele pe pământ, iar "pantofii" ajung să o cam jeneze. Nu e ușor să fii actriță, iar drumul e lung și picioarele pot să sufere.
Maria Grosu revine la Gala HOP cu personajul pe care l-a prezentat la ediția anterioară, din 2022, adică cu Zuza - Zuza se întoarce. Evident, Maria arată ceea ce îi place și știe foarte bine să facă: să cânte. Acum Zuza ei pretinde că nu mai vrea să fie o divă, că e obositor, când de fapt nu știe cum să mai pătrundă pe la diferiți producători, ajunge chiar și la Tarantino, ca să o vadă, să o aleagă pe ea, cea mai cea. Momentul ei debutează cu o știre apărută la televizor (în filmare prezentatoarea este aceeași Maria Grosu) cum că Zuza este căutată pentru că a intrat cu forța în casele mai multor producători. Zuza își face numărul, știe că e la Gala Hop, a venit să mai încerce. E simpatică, e amuzantă, e plină de viață și cântă, cântă, cântă. E scoasă cu forța din scenă, trasă cu covorul roșu, pe care se visa să pășească mereu și mereu. Funny girl această Maria Grosu!
Angajați-mă au spus la unison Ama Beschieru și Robert Ioan, prezentând o creație colectivă cu inserții din Pescărușul de Cehov. Sunt tineri actori, care vor, evident, să ajungă într-un teatru. Ei știu și spun că viața unui actor nu este ușoară, pentru că sunt mulți absolvenți, pentru că drumul spre o posibilă angajare e unul dificil, cu semne de întrebare, cu îndoieli. Și până să ajungă actori angajați, nu sunt altceva decât șomeri. Își cunosc abilitățile și le expun. Sunt împreună, dar este o competiție, totuși. Sunt amuzanți, sunt ironici, vorbesc pe șleau despre o realitate pe care nimeni nu o poate ignora. Cred că s-au inspirat și din întrebările interviurilor care li s-au luat. Și-au construit momentul cu inteligență, cu umor și cu seriozitate și nu îi poți ignora. Cântă, dansează, interpretează și vorbesc de condiția lor de tineri actori. Acum sunt o actriță adevărată, spune Ama și ăsta este adevărul care trebuie să rămână în fiecare. Par a fi la un casting, dar un casting va fi mereu. S-au prezentat simplu și cu multă sinceritate, care le-a susținut din plin acest moment.
Andrei Marius Barbu și Francesca Fülop, care la proba impusă ne-au arătat cum se transmit LIVE știrile, au povestit despre ei doi, doi vecini de garsonieră, cu probleme majore, transformate în fobii. Fiecare construiește un univers sonor pentru povestea celuilalt, folosind diferite obiecte. Întreg momentul este atât de hilar, de la ce povestesc (ea, obsedată de microbi, și cu o dorință de micțiune care o urmărește pe întreg parcursul, el disperat că are un gândac în casă), la cum povestesc și la modul cum interpretează și arată fața lor pe scenă. Foarte amuzanți, foarte isteț gândit întreg momentul, intitulat sugestiv: Tic Tac Tok.
Ultimele din cea de-a doua seară de concurs, dar, evident, nu cele din urmă, au fost hip-hop-istele de la proba impusă: Sașa Pânzaru și Denissa Rogoz. Două fete pline de viață, simpatice, care se prezintă pe ele însele, așa cum sunt în realitate, dar felul lor de a fi este expus într-o poveste care vorbește despre iubire, despre prietenie, despre acceptarea celuilalt - așa se intitulează și momentul - Celălalt, cu toate defectele, cu toate problemele lui. Fiecare are o nemulțumire de sine și e important să o spui, să nu o ascunzi, ca să primești înțelegere și, de ce nu, sfaturi. Actoria este dorința amândurora, Sașa chiar spune răspicat că nu vrea să fie secretar literar, ci actriță! Și ele au fost foarte amuzante, cu multă ironie și autoironie, dar și pline de sensibilitate și expresive.
Aș putea spune că am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa, dar am spus multe povești, așa cam cum le-am perceput eu, și pe scurt, și nu vreau să închei seria poveștilor aici, pentru că mai urmează. A fost o seară faină! cum se spune prin Ardeal.
Pe curând!
(foto: Andrei Gîndac)