Ce am descris mai sus e o scenă din A douăsprezecea noapte, cea mai recentă premieră (27-28 februarie 2024) a Teatrului de Stat Constanța (TSC), în regia lui Andrei Șerban. E momentul când măștile cad, când Viola (Cristiana Luca) îl abandonează pe Cesario și își recapătă identitatea feminină, când Olivia (Mihaela Velicu) înțelege că, de fapt, îl iubește pe Sebastian (Vlad Lință, la paritate cu Theodor Șoptelea), când Orsino (Andrei Bibire) înțelege că atracția pentru Cesario era, de fapt, atracția pentru Viola.
Deși, lucrurile nu sunt chiar așa limpezi. Până la urmă, Olivia s-a îndrăgostit, inițial, de Viola (deghizată în Cesario), nu de Sebastian. Asta în timp ce Orsino a tresărit, nu o dată, în prezența celui pe care îl credea a fi Cesario. Iar bunul Antonio (Iulian Enache) pare constant îndrăgostit de Sebastian. Măi, să fie!
Shakespeare a scris Twelfth Night sau What You Will în 1601-1602. Andrei Șerban a înscenat A douăsprezecea noapte în 2024. În plină epocă a discuțiilor despre orientări sexuale, despre identitate, despre gen. Vajnici apărători ai ceea ce dânșii și dânsele numesc tradiție se revoltă, mă-nțelegi, împotriva a ceea ce consideră a fi pervertirea sfintelor valori strămoșești. Serios? Și cu Shakespeare ce ne facem? Cu el și cu alți grei / mari care nu s-au sfiit să vorbească despre ceea ce e în intima natură umană de când lumea? Despre diferență, despre pluralitate, despre perspective multiple. Despre derută, despre nesiguranță, despre refuzul încastrării în definiții, categorii, preconcepții.
Revenind la scena evocată în debut, fermecător e că, la câteva secunde după restabilirea adevăratelor identități și formarea cuplurilor (să le spunem) tradiționale, actorii pornesc să re-graviteze spre cei spre care se simțeau atrași înainte de căderea măștilor. Ca și când adevăratele măști abia acum se instalaseră. Acum, la finalul celei de-a douăsprezecea nopți de după Crăciun, acel interval magic când totul e permis, când diferențele de orice fel de șterg, când totul e permis, când farsele / roast-urile dau în clocot, când sângele fierbe, când palmele ard, când pulpele cuprind, și așa mai departe.
Putem vorbi de înscenarea avant le lettre (dar ce n-a fost avant le lettre la Shakespeare?) a procesului de relativizare / înmormântare a adevărului? Sau se cade să vorbim mai degrabă despre luarea la mișto a ideii conform căreia adevărul despre om și iubire e unul singur, mereu același, bine știut și exemplar implementat? Până la urmă, aceasta-i întrebarea: e noaptea aceasta întruparea anarhiei dărâmătoare de valori sau materializarea, fie și pentru o clipă, a libertății umane plenare?
Posibile răspunsuri-referințe sunt de găsit în afișul spectacolului (grafică: Two Bugs / Andrei Gîndac) și în ediția din 4 martie 2024 a emisiunii Intrare liberă de pe TVR Cultural, realizată de Mirela Nagâț.
****
A douăsprezecea noapte constănțeană e ceea ce putem numi un spectacol-bijuterie. Deopotrivă, artistic (Andrei Șerban & Daniela Dima) și tehnic (Andrei Dermengiu).
Un text antologic, adus la zi printr-o traducere și adaptare care îngăduie racordarea deplină la ritmurile și semnificațiile prezentului (regizoarea asociată Daniela Dima a pornit de la câteva dintre traducerile în română publicate în ultimele decenii și, împreună cu Andrei Șerban și cu trupa TSC, i-a dat forma ce poate fi admirată pe scena constănțeană).
Un spațiu scenic pe care Carmencita Brojboiu l-a înconjurat cu o cortină / perdea strălucind în fel, și chip, și culoare (aici dialogul cu light design-ul lui Cristian Niculescu, asistat de Alexandru Bibere, potențează memorabil fiecare cadru, chiar și cel de pe urmă), transportându-ne într-un cabaret, într-un teatru de revistă, într-un bâlci, într-un carnaval (ah, câte semințe de D'ale carnavalului, O noapte furtunoasă și chiar și O scrisoare pierdută sunt de găsit în acest A douăsprezecea noapte / Noaptea regilor / Noaptea magilor / Ce doriți? / Ceea ce vă doriți!). A se remarca faptul că publicul (adică, noi, adică, eu, adică, tu) stă de-aceeași parte a cortinei cu personajele / actorii, semn că lucrurile nu se întâmplă undeva, departe, ci chiar aici și acum. Și a se întreba dacă podiumurile / pietrele de la înălțimea cărora parte din personaje rostesc parte din replici se pot așeza în siajul uriașei pietre din decorul și afișul acelui Pescărușul montat de Andrei Șerban la unteatru în 2018 (vrea oare, la un anumit moment, Viola / Cristiana Luca să pastișeze faimosul "Sunt un pescăruș?").
Un univers vizual augmentat și de varietatea copleșitoare de costume (aceeași Carmencita Brojboiu) - sugerând stările, ironizând gândurile (mai mult sau mai puțin ascunse), complementând portretele personajelor - precum și de spectaculoasele machiaje (gândite de, încă o dată, Carmencita Brojboiu, executate, la fiecare reprezentație, de Alexandra Vițelaru) care îi catapultează în memoriile mai ales pe Orsino, Malvolio (Marian Adochiței, la paritate cu Emilian Oprea), servitoare / bufonul Maria (Ecaterina Lupu) și bufonul Feste (Ștefan Mihai).
Și încă un element al structurii vizuale, momentele coregrafice, datorate actriței Mihaela Velicu, impecabil împletite cu textura sonoră (voce live: Ștefan Mihai, sound design: Alexandru Popa), sunt responsabile pentru multiple momente majore, în frunte cu acel final în care versurile cântate, dansul colectiv și nuanțele fasciculelor luminoase conduc spre o varietate de sensuri, de stări, de ieșiri.
În fine (de fapt, mai ales), un grup de actori (tineri, maturi, seniori) care dă recital. Pe tonul așezat sus, foarte sus, de un Andrei Bibire dezlănțuit încă de la scena de deschidere (să o numim scenă-diapazon), mizând pe umor și inteligență ca surse de energie vitală (duo-ul Maria - Feste / Ecaterina Lupu - Ștefan Mihai ar merita să populeze o insulă pustiită de imbecilitățile, ipocriziile și auto-mințirile restului omenirii), pe fragilitate, caldă învăluire și eternă curiozitate / auto-căutare (Cristiana Luca și Mihaela Velicu), pe impecabila evoluție de la roz (cu stație în galben) la negru, de la tembel la măcel (Marian Adochiței), pe comic de replică, ritm și gest (Sir Andrew by Cătălin Bucur și Sir Toby by Liviu Manolache), pe subtilă și nuanțată construire a naturii atracției (Vlad Lință, Iulian Enache), pe justă și precisă execuție (Alina Manțu, Georgiana Mazilescu, Florentin Roman).
***
E greu de spus dacă Andrei Șerban a făcut acest atât de afrimian spectacol pentru a demasca prăbușirea valorilor morale și pericolul relativizărilor extreme sau pentru a invita la chestionarea a ceea ce ne-am obișnuit să considerăm a fi adevăruri absolute și la ironizarea certitudinilor construite pe baloane de închipuiri. E la fel de greu de decis cu precizie și fără rest dacă faptele excepționalului cuplu Maria & Feste sunt mijloace de manifestare a nebuniei lumii în care trăim sau mijloace de manifestare a foamei de a demasca ipocrizia lumii în care trăim. În fine, e de comentat (doar după vizionare) dacă gestul de pe urmă al lui Malvolio e consecința răutăților lumii adunate în sufletul unui Joker (Putin?) izolat de / din cauza semeni(lor) sau manifestarea irațională a celor care înțeleg să nu înțeleagă că râsul de propriile slăbiciuni e un gest de necesară igienă personală & socială.
Ce e însă cert e că regizorul a reușit, o dată în plus, să(-și) demonstreze că e capabil să nască întrebări, să stârnească energii, să râcâie voința de mai mult a unor actori (citiți aici impresiile Cristianei Luca și aici cele ale Ecaterinei Lupu) și a altor artiști. Despre trupa lui Erwin Șimșensohn s-a vorbit și se va mai tot vorbi. A douăsprezecea noapte e încă un pas în sus făcut la o altitudine deja respectabilă. De la un anumit moment încolo, se va respira mai greu, se va contoriza orice pas greșit, va fi nevoie ca o voce să strige "Maria, Feste, săriți degrabă cu o vorbă, cu o poantă, să nu vă luați prea în serios, voi și restul nebuniei de la Constanța, că Malvolio scrie pe 'neavoastră!".
***
Ce e afrimian în acest Șerban? Cam ce e șerbanian în unele Afrimuri. Simplificând: o lungă și seducătoare dezvoltare ludică, punctată de mici picanterii cu diverse arome, strânsă strâns, pe bază de element-surpriză & schimbare de ton, într-o concluzie ce atârnă greu. Mai ales melancolică, în cazul lui Afrim, cu precădere moralizatoare, în cel al lui Șerban. Meșteșug de simfonie, dacă nu vi se pare prea prețios.
Și ce îi mai unește pe cei doi? O anumită intuiție / generozitate / înțelepciune de a se lăsa, pe alocuri, purtați de forța, încrederea și capacitatea de a munci a zisei trupe.
***
La două seri distanță de reprezentația de TSC, nu-mi iese din cap precizia cu care Feste al lui Ștefan Mihai biciuiește în stânga și în dreapta într-o limbă română impecabilă (încă o dată, chapeau pentru adaptarea Danielei Dima!). Trecem prea ușor peste acei regi ori nobili shakespearieni (ei ar fi președinții și CEOii zilelor noastre, nu?) la curtea cărora existau bufoni. Say what? Ce rol avea bufonul? Serios, de ce erau ei plătiți de executivii acelor timpuri?
Despre politicieni tot vorbim și tot degeaba. Dar nu seamănă cu ei patronii, directorii și managerii de corporații, IMM-uri și chioșcuri sătești? Nu se înconjoară, și unii, și ceilalți, de Malvolio fără număr, fără număr, gata să le facă pe plac, să le cerșească atenția și evaluările pe bază de amăgiri, iluzii, minciuni și, mai ales, limbă română în picioare? Cine îi mai demască pe unii și pe alții, lăudători și lăudați?
Maria era, în original, servitoarea Oliviei. Ecaterina Lupu e, cu adevărat, servitoarea Mihaelei Velicu. Adică, o servește ajutând-o să vadă minciuna din jur. Pe bază de istețime, curaj și vorbe meșteșugite (ah, iar limba!).
E poate nevoie, la Guvern / la clădirea de birouri / la teatru, de o voce care să strige: "Un bufon! Bonusul întreg pentru un bufon!".
(foto: Andrei Gîndac și Marian Adochiței)