Izkor este, în Israel, ceea ce ar fi - doar în parte, însă - Veșnica pomenire pentru spectatorii de la București. Este un îndemn la pomenire și amintire - și chiar mai mult de atât: este un adevărat cult.
Este vorba despre un cult religios și laic, imnul amintirii fiind rostit și în sinagogi, și în spațiile laice, cu prilejul comemorării înaintașilor, în ziua special dedicată martirilor și eroilor patriei. Este imnul dedicat amintirii evreilor care nu mai sunt în viață, de pretutindeni și din toate timpurile: celor care au traversat Egiptul, celor care au pierit în Holocaust, celor care s-au sacrificat, ca soldați, pentru statul Israel.
Izkor este o mantră a memoriei, dar instrumentalizează memoria într-un sens naționalist, care, așa cum o spune teologul Yeshayahu Meibowitz, în interviul filmat, este calea sigură a îndreptării umanității către bestialitate. Instrumentalizarea memoriei în scop tribalist, al naționalismului sionist, conduce la transformarea statului Israel, din stat laic, într-o construcție teologică care, în final, va colapsa. Israel nu a fost conceput ca o construcție religioasă, deși legitimitatea sa se caută tot mai mult în Shoah.
Filmul este realizat acum 33 de ani, în epoca imediat următoare războiului din Liban, când societatea israeliană era marcată, printre altele, de efectele masacrului de la Sabra și Shatila. De atunci, din anul realizării documentarului (1991), fenomenul naționalist a făcut ravagii și în Balcani, distrugând fosta Iugoslavie și omologând noțiunea de epurare etnică, folosită și azi pentru ceea ce se petrece în Gaza. Nici România nu este străină, azi, de cultul naționalist, nici de educația religioasă și inducerea, pe filiera instituțiilor laice, a ideilor de factură tradiționalistă. Ideea unui stat teocratic surâde, și ea, unora dintre politicienii și/sau teologii români. Comemorarea eroilor - inclusiv a criminalilor de război - este un exercițiu suveranist de actualitate și în România. Nimeni nu își putea imagina amploarea pe care fenomenul naționalist avea să o capete, între timp.
Totuși, nu se poate trasa o paralelă perfectă cu situația statului Israel, trecută și actuală, după cum nici exemplul israelian de închistare naționalistă nu este demn de îmbrățișat în totalitate, fără umbră de gândire critică.
One World Romania este un festival internațional de film documentar și drepturile omului. Or, este total împotriva drepturilor copilului, cu un interes primordial universal, să fie intervievat în privința politicii de stat. Am văzut, în acest documentar, copii de 12 și 14 ani întrebați cu privire la legitimitatea statului Israel, pronunțându-se împotriva acestuia. Am văzut fetițe de aproximativ 6 ani cărora s-a încercat a li se smulge răspunsuri convenabile subtitlului documentarului: sclavi ai memoriei. Din fericire, fetițele erau prea inocente și, în sinceritatea lor, nu au contribuit, fără să vrea, la o temă politică.
De acord cu ideile teologului laic Leobowitz, privitoare la Holocaust, în sensul că acesta din urmă ar trebui să fie mai mult o preocupare a criminalilor decât a victimelor, de acord că nu se învață nimic din Shoah, în afară că nu se poate învăța nimic din asemenea catastrofă, care este a întregii umanități, de acord cu greșita naționalizare a genocidului, oricare, care poate conduce la comiterea altora, circumscrise altor naționalități, de acord cu caracterul nociv al totalitarismului colectivist, impus prin festivități și ceremonii, de acord chiar și cu subtextul documentarului: memoria instituie sclavie, ea duce în trecut.
Cum s-a ajuns la cultul trecutului, pornind de la deschiderea către viitor a pionierilor care au întemeiat statul Israel, care au acționat în sens progresist, nu sunt subiecte pentru copii, chiar dacă asupra lor se răsfrâng educația realizată în numele trecutului și ravagiile autoritarismului festivist (nociv ca oricare altul). Copiii nu pot fi luați ostatici în acest demers al adulților onești, responsabili și suficient de înzestrați încât să găsească alte exemple elocvente.
Descarcă catalogul One World Romania 2024 aici.