Din illo tempore în istorie
Spațiul scenic este gol, limpede, structurat, simbolizând drum, alee, interior. Ca și în alte spectacole montate de regizor, există un unic element de decor cu valoare de simbol (în Pescărușul de la unteatru e piatra, în Zadarnicele chinuri ale dragostei montat la Bulandra e copacul). Aici e o rocă - punct de întâlnire, de cununie, de complot, de judecată, locul de unde începe totul, în care converg toate și de unde spectacolul primește și perspectiva în final.
Prin contrast, costumele sunt complexe (veșmintele lui Orsino amintesc de adevărate brocaturi orientale), făcând stilizat trimitere la perioada elisabetană prin nobiliarele gulere de dantelă (pe care de altfel, sugestiv, doar nobilii nu le poartă).
De asemenea, o perdea din franjuri argintii de jur împrejurul scenei conferă spațiului de joc, prin lumini, o atmosferă de eleganță luxuriantă, aristocratică și totodată de strălucire Broadway-ană.
De altfel întreaga scenografie semnată de Carmencita Brojboiu servește impecabil conceptul regizoral, fiind foarte sugestivă prin soluția scenică simplă și frumusețea costumelor, care au particularități specifice pentru esența fiecărui personaj.
Spectacolul începe cu lente gesturi arhetipale, repetitive, ca într-un ritual reiterat iar și iar, care invocă energii formatoare: două siluete feminine, poate spirite ale apei sau mai degrabă energii de formă stârnesc prin mișcări cu valențe magic-prosperiene, pe o muzică sugestivă, eterică, începutul poveștii din increatul apelor: furtuna, care o aruncă pe naufragiata Viola pe țărmul cvasi-mitic al Iliriei.
Salvată de moartea prin înec, Viola, tânăra al cărei frate geamăn pare pe veci pierdut în valuri, se deghizează în bărbat și se angajează sub numele de Cesario ca paj la curtea ducelui Orsino. Ducele este îndrăgostit de contesa Olivia, îndoliată după fratele ei decedat. Viola / Cesario se duce să îi vorbească Oliviei despre iubirea ce i-o poartă ducele, iar contesa se îndrăgostește de ea / el. În acest răstimp cei de la curtea contesei, Mary, domnișoara de companie, un pretendent fără speranță la mâna Oliviei, Sir Andrew Aguiecheeck și unchiul contesei, petrecărețul Sir Toby, pun la cale o răzbunare împotriva îngâmfatului Malvolio, majordomul Oliviei, care nutrește vise de parvenire printr-o eventuală căsătorie cu Olivia. Și de aici situațiile quiproquo se amplifică, pentru a se rezolva în cele din urmă, la final de spectacol.
În spectacol există o actualizare fină a raporturilor, o reflexie globalizată a lor: preotul care îi unește pe doi dintre îndrăgostiți este un guru indian, părintele care pretinde a fi Feste, când îi joacă lui Malvolio o festă, este japonez. Tot de actualizare ține inversarea polarităților: femeia excesiv de masculinizată (Mary) și bărbatul complet efeminat (Sir Andrew Aguiecheeck) al zilelor noastre.
A comedy of (t)errors
Montarea lui Andrei Șerban are eleganță, măsură, ritm. Totul este gândit impecabil și cizelat cu multă măiestrie, însă noutatea montării constă în abordarea piesei, prin trasarea unor linii de forță care mută altundeva accentele. Avem de a face cu o comedie, firește, însă pe regizor îl preocupă ce se află dincolo de ea și explorează cu multă curiozitate și subtilitate natura și chipurile răului, prin amplificarea trăsăturilor unora din personaje, Mary, Malvolio, Feste, până la consecințe duse la extrem.
Astfel, inedită este propunerea regizorală de a o plasa pe Mary, domnișoara de onoare a contesei (care în română are de obicei corespondentul de "cameristă", când așa cum arată George Volceanov, cele mai recente ediții critice englezești sunt de acord că "chambermaid" la vremea respectivă indica o domnișoară din aristocrație, care ținea de suita reginei sau a unei nobile, ajungând să aibă sensul de cameristă doar în sec. XVIII-lea) ca fiind contrapartea feminină a bufonului Feste, nu a lui Sir Toby. (De altfel, nunta celor doi din finalul shakespearian nici nu este amintită în această punere în scenă). Mary într-un amestec de dezmăț, violență și ingeniozitate, este un adevărat cap al răutăților, ca un Puck - la origini, în folclorul medieval englez, Puck (puca) desemna chiar o zână răuvoitoare sau un spirit rău. Farsa devine tot mai gravă, Mary rostind în final cutremurătoarea frază - după ce Malvolio umilit, batjocorit e închis în turn: "Și dacă am merge până la capăt?" Avem de a face cu o proliferare a maleficului per se ieșită de sub orice control, care nici nu mai caută să se justifice, nici măcar formal.
Prin eliminarea personajului incert Fabian, Feste devine mai angrenat în marea farsa pusă la cale, părtaș cu voie la nedreptate. Și vom vedea de ce.
Se învârte roata, omul se răzbună
Spectacolul este de o mare frumusețe și rigoare, și are mult umor, însă viziunea este cea care îi dă grandoare, prin abordarea amintită a personajelor, și își găsește expresia maximă în scena de încheiere care răstoarnă cu măiestrie întreaga perspectivă, ridicând finalul la rang de metaforă a întregii lumi moderne.
În scena de final, Malvolio are o replică - "M-oi răzbuna și eu pe haita asta!..." - care în unele montări este scoasă sau doar se pierde, neprimind niciun accent, ca să nu umbrească frumusețea marilor regăsiri amoroase din final. Însă în această sete de răzbunare, în frustrare se află tăinuite germenele faptelor viitorului, dând piesei un sfârșit deschis și happy-endului o natură fermecătoare, dar trecătoare și iluzorie.
Așa cum Andrei Șerban explorează potențialul câte unui personaj (Mary, Malvolio, Feste), amplificându-l până la extrem, tot astfel creionează unde duc (sau au dus) prin extensie toate acestea în lumea pe care teatrul o înfățișează.
O aparent nevinovată - dar, totuși, cât de crudă! - joacă nobiliară dezvăluie ceea ce Shakespeare însuși inclusese în piesă, iar timpul avea să îi adeverească spusele. Insul mărunt, ambițios și însetat de mărire, care a fost umilit și frustrat va căuta să se răzbune și pentru asta nu va pregeta să recurgă la violență. Malvolio a ajuns personaj principal la scurt timp după scrierea piesei (jucată în 1602, a fost publicată în 1623), sub chipul lui Cromwell, despre care se consemnează că primii patruzeci de ani ai vieții sale au fost nesemnificativi ("undistinguished"), devenind colonel de cavalerie al Noului Model de Armată în timpul războaielor civile din Anglia.
Malvolio (al cărui nume înseamnă "rea-voință") devine personaj de seamă odată cu violența sau mai precis prin intermediul acesteia și caută pacea prin răzbunare / război - ca deviza familiei Cromwell Pax queritur bello - Pacea este obținută prin război, ce va figura și pe steagul Protectoratului pe care Cromwell l-a condus. Cromwell a contribuit la abolirea monarhiei, instaurând republica printr-o lovitură de stat militară și, devenit șef al statului, a instaurat în 1655 dictatura. A închis teatrele (sic!) și a interzis orice distracții duminica. În 1649 s-a aprobat o lege în Camera Comunelor prin care se instituia o comisie menită să îl judece pe suveran. Însăși ideea de a judeca un rege era cu totul nouă. În istoria Angliei s-a întâmplat ca unii suverani să abdice sau să fie înlăturați, dar niciunul nu fusese până atunci judecat în public și decapitat pentru crime împotriva poporului. După moartea lui Cromwell, monarhia a fost restabilită în Anglia, dar pacea este asigurată prin război și tipologia lui Malvolio s-a impus de atunci ca un personaj important în istorie. Andrei Șerban îi găsește și corespondentul american contemporan: Joker.
Bufonul între Le Mat și Joker
Regizorul Andrei Șerban a fost preocupat de personajul de film Joker încă din anul 2019, când găsea similitudini între acesta și Richard III pe care l-a montat și la Teatrul Radnóti din Budapesta, și la Teatrul Bulandra din București. "Într-o lume scindată, fără viziune verticală, (sublinierea îmi aparține) oricine poate prelua puterea." scria într-un articol publicat pe LiterNet"[i].În același articol, regizorul se întreba dacă societatea în care trăim este la un pas de a exploda într-un haos total, și unde anume ne situăm în teatru față de această situație, dacă justificăm violența prezentă în industria cinematografică americană. Iată că această căutare artistică lăuntrică a continuat, personajul de comics devenit figură centrală a cinematografiei americane asimilându-se prin uzurpare, prin confuzie în mentalul colectiv cu bufonul.
Andrei Șerban ne arată cât de periculoasă și distructivă este înlocuirea histrionului cu Jokerul. Logica bufonului e paradoxul, n-are ambiții, este cu totul liber, n-are ce pierde. E un outsider înțelept, al cărui mister paradoxal se naște din faptul că se hrănește cu seninătatea melancoliei, spunea un gânditor. Când susul și josul se confundă, bărbatul și femeia schimbă rolurile, când râsul devine rânjet și îngheață în grimasă sângeroasă, și jocul devine crimă, când bufonul este înlocuit de Joker, devenind părtaș la oroarea lumii, în loc să își râdă liber de ea, lumea alunecă în haos. Avem de-a face cu reversul vorbei marelui Will a madman for so long, now fool, cândva nebun, acum nerod, din Timon din Atena. În fapt, este: a fool for so long, now a madman. Finalul comediei A douăsprezecea noapte devine spectral: perdeaua strălucitoare este trasă cu un gest brutal în lături, și ceea ce vede publicul depășește cadru formal al scenei: devine pură dezvăluire. Vedem ce se petrece dincolo de scenă, în lumea largă. Printr-o grăitoare simetrie coregrafică, dansului armonios al începuturilor, din illo tempore, caracterizat de mișcări repetitiv-structurate, îi corespunde în final un adevărat dans macabru, ce înfățișează devălmășia totală a prezentului: masa dizolvată în anarhie, care vrea să se distreze cu orice preț, din care se ridică doar bufonul "plagiat", uzurpat de Joker. Dar bufonul, subliniază regizorul, este mai necesar ca oricând și în afara scenei, el fiind un chezaș al libertății, și indiciu al sănătății unei societăți, iar sub aspectul său de Le Mat din Tarot gardianul spațiului și timpului. Căci unde este spirit, este libertate. Și în libertate există rânduială. Mai devreme sau mai târziu bufonul își va recăpăta statutul de înțelept detașat, care se ține de farse, dar cu măsură și compasiune, aflat în punctul 0. În piesă momentul acesta este sugerat atunci când bufonul își dă jos cu un gest fellinian masca de joker, redevenind ceea ce este, și personajele devin simple umbre ce se pierd în negura anonimatului sub tăvălugul istoriei.
Rostul teatrului, ne reamintește Andrei Șerban în această magistrală montare a uneia din cele mai celebre comedii shakespearene este să creeze cadrul și punctul de unde se poate vedea limpede buza prăpastiei și adâncimile posibilei căderi, din toate timpurile. Dincolo de entertainment, însă fără să renunțe întru totul la el, teatrul are menirea să trezească conștiințele prin modalități artistice care îi sunt specifice. Să îi dea spectatorului o ancoră simbolică, un reazem de înțelegere. Dacă astfel devenim mai lucizi, vom rezista nebuniei lumii și nimic nu e pierdut.
"Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înțelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înțelept."
Întreaga trupă este tânără și formidabil de talentată
Cristina Luca interpretează cu multă măiestrie și o grație aparte rolul Violei, redând cu modalități remarcabil stăpânite frământarea tinerei stângace, cuceritoare, îndrăgostite, obligată de împrejurări să se pretindă altcineva decât este. În interpretarea iubirii ce i-o poartă ducelui Orsino are ceva din grația și puritatea Julietei.
Andrei Bibire în rolul ducelui Orsino este credibil și reușit în ipostaza amorezatului de iubire, senzual și evazionist, înfățișând un adevărat personaj al zilelor noastre.
Excelent își compune Ecaterina Lupu personajul doamnei de onoare Mary. Are o puternică prezență scenică, este electrizantă, realizând ireproșabil rolul, așa cum l-a văzut regizorul - un amestec de vitalitate debordantă și exces de răutate nemotivată.
Ștefan Mihai este un Feste absolut emblematic, bogat în nuanțe și rafinament, un personaj complex, ludic, lucid și melancolic. Interpretarea sa este memorabilă.
Marian Adochiței în rolul lui Malvolio are un umor de commedia dell'arte. Își joacă cu multă precizie rolul, este savuros și teribil în final.
Mihaela Velicu care semnează și inspiratele momentele coregrafice, joacă cu multă sensibilitate rolul Oliviei, construindu-și nuanțat trecerea de la aristocrata rece plină de prestanță și spirit, la femeia plină de ardoare, iremediabil îndrăgostită de o iluzie.
Remarcabil este și Cătălin Bucur în rolul Sir Andrew Aguiecheeck, pretendentul timid, efeminat, la mâna Oliviei, mare amator de distracții.
Liviu Manolache este foarte sugestiv în interpretarea chefliului Sir Toby. Teodor Șoptelea se achită corect de rolul lui Sebastian ca și Iulian Enache de rolul Antonio și Florentin Roman de rolurile preotului / căpitanului.
Georgiana Mazilescu și Alina Manțu interpretează foarte sugestiv spiritele care stârnesc povestea, tot ele apărând și în rol de polițiste.
Spectacolul A douăsprezecea noapte în regia lui Andrei Șerban de la Teatrul de Stat din Constanța poate fi considerat un adevărat spectacol-eveniment.
(foto: Andrei Gîndac și Marian Adochiței)
A douăsprezecea noapte de William Shakespeare
Regia: Andrei Șerban / Regizor asociat: Daniela Dima
Scenografia: Carmencita Brojboiu / Lighting design: Cristian Niculescu / Sound design: Alex Popa / Momente coregrafice: Mihaela Velicu
Premiera: 28 februarie 2024
Durata: 2h 15min, fără pauză.
[i] De două ori Richard 3 (și o dată Joker) în FNT, octombrie 2019, LiterNet - agenda.liternet.ro/articol/24092/Andrei-Serban/De-doua-ori-Richard-3-si-o-data-Joker-in-FNT-2019.html