Test drive cu Trei kilometri până la capătul lumii. Mda, așa cum credeam: nu are km dați înapoi! - Cannes, 2024

Mi-am mutat pe termen nedeterminat biroul pe plajă și-am început să scriu despre premiera mondială a lui Coppola, Megalopolis. Un nume super grande de revendicat pentru orice film ar fi, care-și propune mârșav să sărute languros istoria cinematografiei în cărți acolo, lângă de-alde Stăpânul Inelelor, Războiul Stelelor & co. - but doesn't even have much of that Pulp either (bag picioarele în glumă). Premisa lui istorică e un fel de monoCoppolizare, un fel de monopol istoric pe Roma adaptată la contemporaneitate.

Dar l-am văzut în Cineum, la sala IMAX, ceea ce-i o experiență în sine. Cu popcorn, pe niște fotolii uriașe, elegante, am mers și la baie acolo (pe care m-am rugat să n-o înfund, dar las mai departe misterul să se propage). One shit of a film. Grande. Dar o să revin să-l disec mai pe îndelete, poate-i fac totuși o cronică faux-piedestal separată, că merită: incestul antic, contextualizarea și contemporaneizarea tentate, demitizarea și remitizarea nereușite, pretențiozitatea hiperestetică, masturbarea artistică pe cai foarte mari, un film despre putere și resurse mai mult decât despre orice altceva. Un film despre cine l-a făcut, dar ireproșabil cumva, din ăla: să fie dat negreșit săptămânal (cel puțin) la Pro Tv seara.

(Simt că trebuie să revin aici mai amplu - și va urma - pentru că Megalopolis a avut și părți bune și lucruri cinstite, ca atare frumos ar fi să-l privim detașat de altele. Totuși... - cronica integrală aici)

Am început, totuși, cu paranteza asta ca să punctez că am și ieșit din sală în ultimul sfert de oră din cele 2 ore și 20 de minute de periplu Coppolian, dar asta pentru că urma la GRAND THÉÂTRE LUMIÈRE, oarecum suprapus, cel puțin pe final, premiera filmului Trei kilometri până la capătul lumii, regia Emanuel Pârvu, film care concurează pentru Palme d'Or 2024 din partea României, la doi ani după R.M.N.-ul lui Cristian Mungiu (există un film numit așa, am mai postat cu topica asta și am primit mesaje dacă e bine, probabil că da, alte remeneuri se fac anual, sau când e nevoie, dar R.M.N. e, totuși, irepetabil. Și un film grozav, fără-ndoială. Doar că Pârvu îl depășește aici, acum. Părerea mea).

Trei kilometri până la capătul lumii (și nu 300, cum am zis odată greșit și am fost corectat. Mulțumesc. Puteau să fie oricâți, asta e ideea. Cei trei pot fi Cei trei sute. Nu e o greșeală de cuantificare neapărat, cum ar fi fost să zic "2.000 de leghe sub nări", de exemplu. Pentru că orice distanță funcționează. Dar e foarte bine ales trei, pentru că vorbește mai mult de o apropiere, depinde de unde privești și pe cine întrebi) este cel de al treilea lungmetraj semnat de Emanuel Pârvu, după debutul Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor care a primit două premii la Festivalul de Film de la Sarajevo în 2018, pentru cel mai bun regizor și cel mai bun actor principal (Șerban Pavlu) și lungmetrajul Marocco, selectat la Festivalul de la San Sebastián 2021.

Producția spune povestea lui Adi, un adolescent de 17 ani, dintr-un sat din Delta Dunării, care, prin eforturile părinților săi, învață la Tulcea. Venit acasă în vacanța de vară, Adi se simte bine alături de familia sa și de prietena lui cea mai bună, Ilinca. Atunci când familia este confruntată violent cu un adevăr pe care nu îl pot nici înțelege, nici accepta, dragostea necondiționată pe care Adi ar trebui să o primească de la părinții săi dispare brusc, iar lui Adi îi rămâne o singură soluție.


Filmul produs de Miruna Berescu, prin casa de producție FAMart, îi are în rolurile principale pe Bogdan Dumitrache (Pororoca, Sieranevada, Poziția Copilului), Laura Vasiliu (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile), Ciprian Chiujdea (aflat la debut în lungmetraj), Ingrid Micu-Berescu (Aniversarea, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor), Valeriu Andriuță (Miracol, După dealuri).

Din distribuție mai fac parte actorii: Adrian Titieni (Familiar, Bacalaureat, Tata mută munții), Richard Bovnoczki (Balaur, Aurora), Alina Berzunțeanu (Metronom, Q.E.D.), Vlad Brumaru (Marocco, Hackerville) și Radu Gabriel (5 minute, Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor).

Dacă despre Titieni știm fără dubiu că-i potrivit în rolurile astea-n lumea filmului românesc (rolul de preot al satului e clar un emploi categoric), și dacă și despre Bughi putem, așijderea, să spunem că face o treabă minunată, perfectă în rolul de tată și soț (cum ne-a obișnuit deja), ce mi-a atras atenția în mod foarte plăcut, pe lângă Laura în rolul mamei și Ingrid în rolul prietenei celei mai bune a lui Adi, a fost chiar Adi (jucat de Ciprian Chiujdea), un băiat modest și sensibil, super talentat, în rolul unui băiat modest și sensibil, deci tot emploi.

Adi vine în vacanțele de vară de la Tulcea (unde face școala) înapoi în satul natal. Urmează facultatea, dar normal, vine și o intrigă pe cinste. Vlad Crudu apare, ca element declanșator al conflictului, într-o scenă pseudo-romantică din care înțelegem orientarea sexuală a lui Adi. Până aici totul bine, dar pe urmă se suprascrie toată nedreptatea dictată de universul rural.

Băieții celui care-ar putea fi numit omolog al mafiotului în sat, omul-statut-super-corupt (roluri jucate de Vlad Ionuț Popescu și Bogdan Tulbure) îi dau lui Adi o bătaie soră cu moartea, îl desfigurează (na, nu e chiar spoiler alert totuși, se vede și pe afiș, e contraintuitiv un pic) pentru motivul că "se fute-n cur." (așa cum declară cei doi la poliție ulterior).

De aici (pentru că filmul intră direct în pâine, direct în bătaie) începe să se construiască o frescă a universului rural: 1. super corupt - poliția e mână în mână cu tatăl unuia dintre bătăuși; 2. super dogmatic - puternic ideologizat: după ce trece șocul părintesc și se trece la detectivistica motivelor, iese la suprafață orientarea sexuală "anormală" a lui Adi, moment în care părinții hiper-religioși habotnici înnebunesc desăvârșit și devin acești monștri. Îl privează de libertate pe Adi și practică tradițional o apropiere mot-à-mot de religie și de rigorile ei într-o serie de infracțiuni justificate moralmente de "ce o să zică lumea".

Pentru contextul est-european în care ne aflăm (conjugat cu îngustimea minților hiper-dogmaticilor rurali, care defilează cu demagogie religioasă peste umanitate, anihilând-o), în această lume în care îndoctrinarea și faux pas-ul cultural sunt atât de pregnante și transformă oamenii în animale ale propriei corectitudini, Trei kilometri până la capătul lumii - acest Billy Elliot autohtonizat, non-musical și mult mai agresiv - vine ca o radiografie perfectă a momentului, din nefericire.

Pe urmă, vine toată lupta asta a protagonistului, iubirea amestecată cu ura față de părinți, nevoia de a taxa nedreptatea umană și abuzul independent de calitatea persoanei care le aplică, piedicile social-ierarhice din sat, care îngreunează sau chiar opresc anchetele poliției pentru a lăsa locul bine-cunoscutei "mici înțelegeri", dar vine și o resemnare tristă izvorâtă din loialitate, respect și totuși dragoste. Pentru mine filmul ăsta a venit greu, ca un monitor de puls și s-a instalat acolo visceral. Mă înecam constant cu mărul lui Adam, mă gândeam cât de satisfăcător ar fi să se împartă niște dreptate, dar eram și mai înverșunat de construcția filmului, care nu mi-o dădea mură-n gură, ci mă făcea să tânjesc după ea.

Personal, sunt foarte impersonal când taxez nedreptatea, când o apreciez. Faptul că un părinte o face nu are nicio relevanță. Pentru că tot un om o face. Uneori pot să o fac chiar eu (și de cele mai multe ori sunt taxat imediat, și pe bună dreptate, deci mă întreb întotdeauna, firesc, care-i faza cu proporționalitatea pe lume).

"Capătul lumii" devine aici "sfârșitul filmului", dar nu al filmului per se, cât rezolvarea tuturor problemelor, revenirea la echilibrul inițial, uman. Doar că aici intervine particularitatea asta de structură pe care o (su)gerează chiar titlul: mereu mai avem 3 kilometri până acolo, convergenți, în orice punct ne-am afla. Cultural, nu se produce nicio evoluție, niciodată. Doar o acceptare impusă, venită cu o durere egală din ambele părți. E nevoie de zeci de ani de iluminare peste est-europeni, de zeci de medii tranzitorii istorice ca să putem privi uman (și nu ca "dereglat" sau "bolnav psihic") pe cineva cu o orientare diferită de "normă". Norma o setează gura lumii, o setează Biblia, o setează un preot, o încăpățânare violentă, o "ce ne/te fute grija?" perpetuă. Și în ierarhia asta socială a minților (chiar dacă într-un sat "de la capătul lumii"), câștigă aceia care se impun violent. Un respect natural, uman, îl face pe Adi să înghită în sec și să nu răspundă la fel loviturilor sau țipetelor mamei, dar nu din toleranță. Ci din dragoste pură. Tot de acolo de unde și suferința se naște.

Iar oamenii care pun gaj pe "umanitate" și o condiționează pot să justifice totul în inepții abominabile. De asta (dar e de bine) m-a enervat filmul la culme. E de o subtilitate incredibilă, prezintă viața nedreaptă exact așa cum e.

Poate cea mai suavă (dar și brutală, paradoxal) reușită în mimesis bucată cinematografică văzută în ultima vreme. Tensiune psihologică dublată de dezumanizare fizică: de la expresii, la gesturi disperate, de la răzbunare la iertare, dar niciodată pe deplin. Ca o lămâie din care mai ai de fiecare dată de stors puțin.

Înaintea premierei, din balconul de la GRAND THÉÂTRE LUMIÈRE răsuna în sală, în așteptarea echipei, Baklava, de la Gya și Babasha. Și pentru noi încă e mare scandal că s-au pus manele la Gopo, dom'ne. Să fi văzut ce se rupeau internaționalii, defel mult mai puțin clasiști (spre deloc) pe piesele alese. De asta și zic că e o reprezentare excelentă: pe noi chiar ne preocupă, frate, ce zice lumea. Și asta ne afectează, pe nesimțite (dar și pe simțite), felul în care ne trăim viața în raport cu ideea de fericire, de împlinire.

Nu știu ce să zic de Palme, de trofeu, mai departe de simple aplauze (auzite, totuși, în cursa pentru un trofeu important, în cea mai mare sală din Palais de Festival), dar eu le-aș da băieților Palme. Mi-aș da și mie, să-mi revin din starea asta (excelentă, reală) de lămâie stoarsă, așa cum ziceam. Aș bea niște apă, să-mi mai țină puțin tremuratul. Da, chiar m-a atins filmul ăsta, cum îl atinge nedreptatea imposibil de combătut pe justițiarul legat la mâini și la ochi. Dar toate astea candid, pentru că Trei kilometri până la capătul lumii n-a făcut mai mult decât ce face viața. A dat ceva de trăit, fără plăceri (hiper)estetice (am zis c-o să revin la Coppola cât de curând, fiindcă aici e și contrastul - vezi aici), fără să declame noțiunile steril (mi le-a adus în minte prin asociere, sugestie, prin acțiune concretă și ritm intens, perfect controlat), fără să facă apologii suplimentare (cum, spre rușinea mea, am făcut eu în critica de față).

Dacă ar fi fost să fiu onest, aș fi lăsat nescris despre Trei kilometri..., pentru că e genul de produs compact care-și despletește singur toate sensurile (și are câte ceva pentru toată lumea). E emoționant și emoțional, șocant și totuși familiar, complex și nu chiar. Vorbește pe limba oricui. Pe limba filmului. Cu reprezentări și corespondență în acțiuni. Nimic filosofic, totul teluric. Lăsat într-o coajă perfectă, gata să fie decojit și interpretat, răstălmăcit și întors pe dos - fără să reușească cineva să conțină vreodată mai mult sens decât are filmul în sine, de unul singur. De asta nici măcar trofeul nu e un ajutor, cum nici nu încurcă. Dar faptul că e în această cursă deja înseamnă că cineva a sesizat fix subtilitatea asta despre care vorbesc de la început.

Felicitări întregii echipe. Chapeau! Și negreșit să mergeți în cinema (cu ceva grijă, cei slabi de înger) să-l vedeți, că merită din plin. Închei cu "Pârvu > Coppola" (strict pe ultimul film al fiecăruia), dar rămân cu datoria să clarific și-acolo. Bisous.