Decalogpolis (10 motive - și nu numai - pentru care nu mi-a plăcut filmul) - Megalopolis la Cannes, 2024

Reiau preambulul unui text anterior (în care am împerecheat formal Megalopolis și Trei kilometri până la capătul lumii, ca să vorbesc despre al doilea). Haterii vor zice "a, dar ce facem aicea, citim același lucru?" Iar eu voi zice că nu tocmai, adică da. Depinde. Dar să reactualizăm:

"Mi-am mutat pe termen nedeterminat biroul pe plajă și-am început să scriu despre premiera mondială a lui Francis Ford Coppola, Megalopolis. Un nume super grande de revendicat pentru orice film ar fi, care-și propune mârșav să sărute languros istoria cinematografiei în cărți acolo, lângă de-alde Stăpânul Inelelor, Războiul Stelelor & co. - but doesn't even have much of that Pulp either (bag picioarele în glumă). Premisa lui istorică e un fel de monoCoppolizare, un fel de monopol istoric pe Roma adaptată la contemporaneitate. Dar l-am văzut în Cineum, la sala IMAX, ceea ce-i o experiență în sine. Cu popcorn, pe niște fotolii uriașe, elegante, am mers și la baie acolo (pe care m-am rugat să n-o înfund, dar las mai departe misterul să se propage). One shit of a film. Grande. Dar o să revin să-l disec mai pe îndelete, poate-i fac totuși o cronică faux-piedestal separată, că merită: incestul antic, contextualizarea și contemporaneizarea tentate, demitizarea și remitizarea nereușite, pretențiozitatea hiperestetică, masturbarea artistică pe cai foarte mari, un film despre putere și resurse mai mult decât despre orice altceva. Un film despre cine l-a făcut, dar ireproșabil cumva, din ăla: să fie dat negreșit săptămânal (cel puțin) la Pro Tv seara."


Am revenit, cum am promis. Și-o să fac cronica asta ca pe-o listă de "așa nu"-uri și "de ce"-uri. Dar și un pic de frumos.

1. Ziceam bunăoară că-n IMAX scaunele alea erau spre fotolii, îmbiau și la somn, dar abia ce mă trezisem. Aproape făceau și masaj. Din experiența inițiatică perfectă în cinema lipsea să-mi dea și-o parteneră de film pe scaunul de lângă cu care să mai râd și să comentez. De comentat, oho, era. De râs, mai puțin.
2. La 45 de ani de producție (Ford turează din 1979 la filmul de față, ba chiar și cu director român de imagine, Mălaimare Jr.) ai zice despre orice element al lui că e inegalabil în performanță. Cum, bunăoară, poți să zici despre Adam Driver - care-l joacă pe Caesar Catalina, un arhitect utopist cu superputeri temporale, dar toate la timpul lor - că joacă rolul vieții lui. Și poate pentru unii ar părea așa: dar mi se pare că are ceva naiv, flegmatic și că a fost mai degrabă cast-uit pe aparența formală, estetică (lucru care ar avea sens în relație cu niște discuții de mai jos, pe argumentul estetic). Dacă tot era să fie luat un brunețel după freza castron și după năsuc, poate că Alex Bogdan ar fi fost o soluție mult mai bună, sau ar fi adus - cel puțin - ceva mult mai interesant în filmul de față.
3. Cum ziceam și în preambul, sunt presiuni uriașe și interese mari la mijloc, e totuși un film de final de carieră, de retras în glorie, cu un nume badass și foarte mult potențial. Are impresii, dar și pretenția să stea sus acolo peste generații (e și comercial, deci ce știu eu, s-ar putea), dar nu se ridică la irepetabilitatea aia care a crescut generații întregi. Nu e nici Spiderman, nici LoTR, nici HP, Star Wars nici nu mai zic. Nici măcar un E.T. cum Spielberg a făcut. Și n-are nici Pulp-ul lui Tarantino. Și-atunci? O să dăinuie că-l semnează F.F.C. cu un font antic? Mare tam-tam pentru un regizor hiperestet și o așteptare de o intensitate nerealistă, ziceam așa de presiuni la tot pasul, dar de ce să-mi placă ceva din milă, sau din considerente exterioare? (Cu toate că nu mi-a displăcut în totalitate).
4. Îmbinarea mitologiei cu sfera cotidiană, alegerea asta, nu are etos. Tot ce se întâmplă știm deja de la Homer citire mai departe. Se face o translație spre prezentul etern, utopic, distopic, în care zeii sunt tot oameni normali, umili, dar cineva care a văzut Cei patru fantastici poate să oprească regizoral timpul în New York așa, la cheremul lui Caesar. E o incongruență fatală pe care estetica o aduce filmului, parcă l-ar stoarce de orice noimă. Ne uităm la formele unor halucinații care topesc lumea din jur, dar nu-i nici Enter the void-ul lui Gaspar Noe, să zici că-i pentru ceva anume. E cât se poate de ieftin, de fapt, ca abordare (sunt convins că a costat o grămadă). Și asta pentru că imaginea devine un minimum de standard în oricare dintre filmele noi.
5. Pe Coppola îl obsedează perfecțiunea. N-ai ce să spui. În orice stop-cadru, compoziția e ireproșabilă. Zici că-i un film de tablouri. Efectele speciale sunt super, chit că n-au noimă. Hai, să zicem că poți să redevii copil un pic pentru asta, de dragul lor. Dar nu prea mult, totuși. Doar că: frumusețea și perfecțiunea sunt așa nesatisfăcătoare, doar poleială. Sigur, am ieșit din mizerabilism și din autobiografic (de ceva vreme). Și are sens în contextul istoric să ne apuce pe toți Retromania, doar că fix adaptarea în felul ăsta e fierăstrăul care taie craca filmului. O reclamă are o durată minimă, o expoziție poate avea o durată aleasă de privitor. Un film de lungmetraj te înhamă la ce primești în schimbul timpului tău. Și câte diapozitive perfecte, singulare, poți stoca din infinitatea asta care se perindă în fiecare secundă pe ecran? E obositor. E obositor mai ales că știi povestea, iar asta activează anticipatul. Și ca să nu anticipezi, te apleci spre elemente extrinseci, adjuvante. Și uite-așa devine un cerc vicios filmul Megalopolis.
6. Distopia de față e super ambiguă în ierarhia socială, de parcă povestea ar avea lacune, iar unele simboluri mitice (vezi calul troian) sunt luate în balon neglijent. Dar nu neglijentul amuzant, ci o formă a lui care dă la schimb sursa pe mușchi regizorali. Un soi de angrenaj formal care demitizează sistematic, dar își aduce câteodată aminte de unde a pornit. Și revine incongruent la elemente antice. Dar asta poate să fie o problemă de scenariu, mai degrabă, care merge pe burtă cu credința că oricum se-nțelege ce a vrut să spună autorul. Toată lumea știe mitologie, deci reprezentarea aproximativă... ce mai contează? Dar din nou, pentru cantitatea de timp și de resursă investită, e ușor dezamăgitor.
7. Nu avem neapărat hipersexualizare (deși ar fi fost iertată, pentru că și mitologia o are, defilează cu ea), dar ceva în felul în care se construiesc interacțiunile, conjugat cu faptul că suntem undeva (chiar) în viitor (un viitor cu istorie alternativă, sau în care "istoria se repetă" ad litteram) mă trimite direct la cringe. De zici că mă uit la o reclamă Ferrero Rocher cu decor lasciv din perdele de catifea atinse ușor de vânt artificial generat de mașini de vânt artificial în care, seminud, în fum (generat de mașini de fum artificiale), bomboana care se dezambalează e un incest de verișori foarte metaforic. Ca și când Netflix ar face un remake la Cele 120 de zile ale Sodomei, fără Sodoma, sau în care Sodoma e vecina bătrână a cuiva. Nicio cetate. Nicio fază. Doar emulări aproximative.
8. Arhitectul Caesar vrea să refacă New Yorkul. El controlează timpul cu mintea, dar tot ne ține în sală 2 h 20. Și da, putem să ne uităm cu gura căscată stilistic la formă, dar nu e niciun țel mai înalt în spate și asta e un pic trist. Dar până la urmă, na, când ești Coppola, îți poți permite orice. Chiar Megalopolis ar putea fi un capriciu de film, și-atunci altfel privești. Dar în mod normal nu ar trebui să te intereseze cine-l face, pentru mine nu-i nimic justificativ aici.
9. Toate ca toate, dar n-am adormit. Sincer acum, m-a îngrijorat un pic sentimentul ăsta de televiziune pe care l-am mai invocat. Potențialul de a fi (și sigur o să fie așa) televizat.
10. Cicero este noul Maior corupt Franklyn Cicero, iar fică-sa, Julia, are o admirație vădită pentru felul lui Caesar Catalina de a vedea lumea. Primar versus arhitect în Visuri la cheie, dar dă-le puteri și fă-i să arate impecabil în fiecare secundă. Se putea și la o oră jumătate demersul, poate chiar cu ceva mai puțin element "promo", că tot vorbeam de aspectul constant de reclamă la ceva. Iar povestea, adaptarea ei (mai curând) nu plasează bine-n spațiu-timp (și nici măcar în afara spațiului și-a timpului) distopia de față.

Numaidecât respectăm munca echipei din spate și luăm cu un pic de sare și viziunea asta de capriciu cinematografic a lui F.F.C. Sunt totuși mai mulți ani de zile decât am eu în viață în spate. Cu amânări și chiar câteva renunțări de-a binelea (dar bine, tot așa cum "se lasă" lumea de fumat, înțeleg). E un film atât de rău încât prezintă riscul de a lua Palme d'¥Or-ul, pentru că jocurile sunt altfel făcute decât cum ar fi rezonabil să fie. Și pentru că-i și piatra funerară a filmelor Coppoliene, da, și-n sensul că le îngroapă (altfel era dacă-și începea cariera cu el), dar și ca gravitas: e ultimul film care - fie și numai prin asta - e deja istoric. Și s-au pus atâtea așteptări aici încât nici nu se mai poate folosi mai-mult-ca-perfectul. Dar spuseserăm destule deja și nici că văzuserăm ce soartă-l așteaptă. Poate un premiu pentru cea mai bună imagine? (Asta chiar ar putea). Practic, un premiu MEGAIMAGE.