Mami, putem să luăm niște extra-Jude? Avem extra-Jude acasă - C'est pas moi la Cannes, 2024

Pentru o expoziție care nu a mai avut loc, Muzeul Pompidou i-a cerut cineastului Carax să răspundă în imagini la această întrebare:
Care este poziția dumneavoastră, Leos Carax?
El încearcă un răspuns, plin de întrebări.
Despre el însuși, despre lumea "lui".
Nu știu. Dar dacă aș ști, aș spune că...

Leos Carax, C'est pas moi / Nu sunt eu, în premieră mondială la Festival de Cannes 2024. Eseul poetic, cinematografic condensat, dar mult mai vast decât o tonă de alte filme din competițiile 2024 are un je sais exactement quoi care trece spre fascinație pură, pe care ne-o imprimă și nouă, publicului. Că de asta scriu despre el. L-am văzut la Cineum IMAX, în cele mai bune condiții audio-video (de care, sincer, filmul nici că avea nevoie), dar experiența în sine mi-a semănat cu prima oară când am văzut Enter the Void-ul lui Gaspar Noe, doar că de data asta alt void, alt Noe. Sau poate nici măcar.


O parte (important-suprarealistă) din ce-am zis atunci despre Neo-Noe și arca lui psihedelică (în contextul TIFF 2022) redau și acum, doar ca să pot face paralela cu Neo-Extrem-Contemporan-Noe, anume Carax.

"(faux-spoiler alert.) Gaspar Noe intră într-un bar, călare pe un catâr făcut din floarea soarelui, comandă un cocktail molotov, se așază în colțul în care soarele bate cel mai tare - să spargă fereastra și alta nu - și privește spre întuneric, sorbind din paharul în flăcări, în timp ce catârul lui din floarea soarelui e legat de barman, să nu plece în zbor către niciunde. Și se pișă curcubeu excentric peste podeaua deja ticsită de gumă turbo. Curând, o maimuțică 2D cu epilepsie intră în același bar, numit The Void, comandă un Kamikaze și se împușcă în stilul ei maimuțesc, cu degetul opozabil pe trăgaci, iar florile soarelui din catârul format din floarea soarelui se orientează paradoxal spre întuneric. Gaspar Noe zâmbește cinic și suflă în paharul flambat, să nu se frigă la buze. Șoptește ceva scurt și repetat, o mantră care aduce în același bar șase măicuțe tibetane pe acid, care ascund DMT în robele lor lălâi, vin la masă la Gaspar, în colțul însorit cu soare care sparge fereastra și încep să îi pună pe masă substanțe și câteodată chiar trupurile lor de sub robe. Gaspar le refuză, dar acceptă substanțele, timpul se oprește la ora închiderii barului, catârul din floarea soarelui se ofilește, barmanului i se deschide o gaură mare în piept din care începe să picure Bloody Mary fără tabasco și care suge catârul floral înăuntru pe vecie."

Mutatis mutandis: Leos Carax găsește o cameră video micuță, cu grain, cu care începe să își filmeze părți ale corpului. Din cele patruzeci și unu de minute, un sfert de oră "aceasta este mâna lui" și alt sfert de oră "acesta este piciorul lui". Mai avem câteva minute de inserții politice bizar-comice, dar înfricoșătoare: originea evreiască, Holocaustul, Putin, Trump etc. - într-un amalgam nedefinit al intențiilor regizorale reale, dar cu un umor brut, genial, scandalos.

Leos Carax lasă deoparte filmul, cu toate că face o formă ADHD de ciné-vérité (trebuie să știi bine toate regulile ca să le poți încălca pe toate cu efectul scontat de "a reuși". Dar mai apoi, trebuie să nu-ți propui nici măcar să reușești pentru "a reuși". Călătoria contează, să fie cât mai distractivă), ca atare: L.C. bagă tranziții textuale colorate și mișcătoare cu proverbe, sau ziceri amuzante (știu că pare că minimizez acuma, dar mi se pare cu adevărat genial, iar asta e forma în care construiește chiar el însuși acest eseu poetic cinematografic), zici că diapozitivizează realul, adică face din orice am putea noi trăi o formă de emoție tip slideshow. Ca un wormhole din Pinball, de pe Windows Xp, alt void pe care un film poate să-l ducă mai departe în compoziție și în sensul de după sens. [În Lux Aeterna, de pildă, persoanele cu epilepsie n-au de ales decât să închidă ochii la final, care are să le fie povestit de cei cu care au venit la cinema și nu au epilepsie. Există și disclaimer pentru asta la început.]

Pe de altă parte, C'est pas moi pare că se duce tot în direcția aia, ideatic, dar nu stimulează atât de mult, nu triggeruiește. Mai degrabă oferă oximoron cinematografic în fiecare cadru desprins și apoi asociat cu următorul cadru ales. Dar are, cu lejeritate, intensitatea unui film de două ore jumate. E și un soi de biopic-hibrid, funcționează naratorial, retoric, dar nu plictisitor, ci cu un discurs foarte inteligent construit, care se susține din spate cu alternanța în imagerie între paradox și evidență. Constant. Fie asistăm la ceva absolut incompatibil (și încercăm critic să ne imaginăm "ce a vrut să spună autorul", să-i suprainterpretăm ceea ce el poate - și dorește să rămână prăjeală, capriciu), fie asistăm la o demitizare a clișeului prin etos. Un etos al velocității: câtă vreme mintea noastră e ocupată să proceseze o gălăgie de imagini care se suprapun cu o viteză perfect haotică, cineastul din spate știe să imprime post-sens pe retină. Să imprime gânduri abia după film. Asta e cel mai frumos: filmul C'est pas moi nu te lasă să gândești cât îl privești (mai puțin dacă ești campion la cubul rubik și știi a-l face în sub 7 secunde, sau ceva), ci te hiperstimulează, ești constant flash-uit cu content atât de divers, dar cumva regăsit sincretic în ideea unei stări. Te face să simți, să treci prin toată gama de emoții, dar ludic, aparent fără patos. Îți dă în fiecare secundă toată dopamina unui alt film complet, apoi îți arată lingurița cu o lentoare paradoxală, pe care o înțelegi abia când mai crești.

Cred că următorul pas pentru Carax ar fi să înceapă să facă filme olfactive, nici nu-mi dau seama. Dar așa i-aș zice, într-un cuvânt compus: post-sens.

Leos Carax face un clasic Jude, doar că mai bine, sau oricum, altfel. Nici nu știi câți ani din cei 63 pe care-i are au fost scufundați în substanțe înălțătoare (aceeași problemă pe care mi-o pun și la Noe), dar poate că toți sau niciunul. Că așa e cu geniile, nu prea le înțelegi și nici nu prea trebuie. Dar când ne uităm la Leos prin filmul ăsta, o prismă rezonabilă, e, totuși, cel mai recent, vedem un Jude supra-psihedelizat, care a furat timbrele lui Gaspar și-acum se uită altfel la sine (că na, suntem români, totuși, avem acasă), care face fix ce-l taie capul, cu o nonșalanță desăvârșită, dar într-un trip întreg identitar în care orbecăi, nu știi ce cauți, dar cumva găsești tot ce ai nevoie: de fiecare dată pe tine, dar nu ești tu acela.

"Carax is gonna make you a fucking junkie and then he is gonna turn you into a fucking buddhist.
No, he is just a friend."

Parafrazând tot din Enter the Void, în care tripul continuă:

"(alt faux-spoiler, din alt film): În The Void intră o soprană care se învârtește și cântă un pasaj din Versetele Satanice, cu timpul oprit, dar Gaspar încă mai clipește încet culori și lumină epileptice. Două siluete în flăcări aduc și pun pe barul de la The Void Cartea Morților, tradusă în română, adică un fel de Cartea Morților mă-tii, iar toată treaba asta, laolaltă cu un tip durduliu cu o polcă din care se aud sunete de gloanțe în loc de muzică, laolaltă cu eternitatea de timp oprit, durează circa 6 minute. După asta trece DMT-ul, dispar toate progresiv, într-un fel realmente explicabil și deconstructiv, rămâne doar Gaspar, cu Cartea Morților în mână și cu un go-pro și niște lasere care miaună. A, retrag, încă mai e puțin trip. Gaspar nu termină Cartea Morților, comandă un cold brew de ayahuasca și mai presară niște Dimitri peste, să-și facă o changa ca lumea, ca lumea să se învârtă din nou. Și e un loop infinit de culori, de renaștere din tot felul de lumini. O singură moarte. Plictisit parcă așa de Book of the Dead, ia în mână Trainspotting de Irvine Welsh, ia go-pro-ul, pliculețul de DMT rămas și iese din bar, cu spatele, călare pe același catâr din flori, de data asta ofilit, dar dezlegat de barman oricum. Următoarea oprire, Tokyo."

Bine, dacă nu se înțelege nonsensul poveștilor de mai sus, asta e pentru că e nonsens autentic. Ce vreau să punctez cu el e că - post-referențial, ca flashback - filmul C'est pas moi mă întoarce la experiențe cinematografice canonizate, dar care rămân ieșite din comun prin structura lor. E uimitor cum un film de nici măcar șaizeci de minute poate (ulterior) să te ducă în atâtea locuri. Ulterior pentru că, atâta timp cât rula, mintea mea îl primea în alb, conștientă de efortul cosmic pe care ar trebui să-l facă pentru a înțelege măcar un grăunte din el. Dar poate tocmai experiența asta de film-surfing e valoarea reală a unui film, sau cel puțin e dovada că cinemaul e viu și comunică prin toți porii. E dovada că nu suntem oamenii unui singur film, cum nici oamenii unei singure cărți nu suntem. Și recunoaștem experiențe formatoare (în formă ecranizată) chiar și-n cele pe care abia le trăim. Eu am avut un déjà vu constant preț de 40 de minute în care "N-am fost eu".

Plastic semiotic, de fapt tot Omnibusul de scurtmetraje făcut de Jude, ba chiar și Enter the Void cu Lux Aeterna (via cealaltă referință) se găsesc acum toate condensate în 40 de minute filmice à la Carax. Poate e mare fan și atunci: o fi ăsta un soi de tribut? Un tribut perfecționat în miserupism cinematografic, dar perfect, chiar de un ermetism funcțional? Sau e doar semnul că filmul (așa cum nu-l mai știm) evoluează, tranziționează natural către o expresie cvasi-nemărginită, iar noi înțelegem asta doar prin precedente de tot felul? Ceva ce și cei menționați au înțeles de ceva vreme, sau doar o fac să-și bucure sufletul în felurile cele mai neînțelese (de noi) și înțelese (de ei).

C'est pas moi nu e doar un film pentru drogați. Mi se pare o capodoperă în sine. Și sunt convins că va fi primit controversat, poate nu chiar îmbrățișat. Ca atunci când apăruseră telefoanele touchscreen și lumea parcă mai trăgea înadins de cele cu clăpiță. Faza e că nici să se facă prea multe filme în genul nu cred că ar fi tocmai înțelept (s-a comentat mult ca fiind stupid și insolitul adus de filmul Everything Everywhere All at Once, să ne amintim). E printre filmele de "lista neagră", care iese din canon și își bagă picioarele în ideea de cinema, respectând, formal, unele reguli în detrimentul altora. Dar nu cred că e un film manifest, e pur și simplu relaxat. Poate așa cum noi încă nu suntem, strânși la gât de papioane în dresscode black tie și bătuți de pantofii plini de nisip cu care facem ture frumoase pe scaune confortabile, pe care C'est pas moi chiar nu te lasă să adormi. Cum nici să mergi la baie, pentru că în fiecare secundă poți să pierzi un film întreg.

Să vedem care e prețul, la urma urmei, al acestui trip cinematografic identitar din care nici n-ai ce să rezumi. Poți numai să simți. Eu îl susțin la greu!